Geopolitică

Studiul istoriei, a raporturilor dintre state şi a modului cum şi-au rezolvat interesele în diferite regiuni bogate în surse de hrană sau metale preţioase ne oferă suficiente exemple care pot fi încadrate în ceea ce numim astăzi fenomen geopolitic. ShldonWolin subliniază că o relaţie directă dintre spaşiu şi politică a existat încă de la apariţia civilizaţiei statului, din momentul în care grupurile umane organizate capătă conştiinţa propriei identităţi şi fac distincţie dintre „Noi” şi „Ceilalţi”

Coborând pe cursul ei, nu ne vom opri la îndepărtatul şi frământatul timp al războaielor hitito-egiptene pentru stăpânirea câmpurilor mănoase şi a unor oraşe înfloritoare sau la disputa pentru supremaţia în Mediterana orientală dintre greci şi fenicieni, deşi încă din aceste vremuri întâlnim fenomene şi realităţi politice foarte comune astăzi.

Edificator este faptul că oraşul-stat Ugarit, aşezat pe malul Mării Mediterane, care întreţinea prospere legături comerciale cu Creta, Egiptul şi o serie de oraşe de pe coasta mediterană, a rămas definitiv în sfera de influenţă a hitiţilor după bătălia de la Qadeş dintre faraonul Egiptului, Ramses al II-lea, şi regele hitit Muwattal (aprox.1293). Tratatul de pace cu Egiptul îi asigura statului hitit liniştea nu numai la graniţa de sud, ci şi la cea de răsărit. Acest lucru era poate cel mai important pentru statul hitit.

La limita secolelor al XIV-lea şi al XIII-lea î.Chr. puterea Asiriei a crescut foarte mult, rupând echilibrul de forţe care asigurase pacea în zonă. Regele asirian Adad Mari I a distrus regatul Mitanni, cu care hitiţii întreţineau legături de prietenie, a ocupat Babilonul apoi a unit sub un singur sceptru întreaga Mesopotamie. Avea deci destule forţe pentru a-i ataca pe hitiţi şi chiar intenţiona să o facă, dar, după încheierea tratatului de ajutor reciproc dintre Hattusili şi Ramses al II-lea, a trebuit să renunţe la această intenţie.

Istoria antică oferă spre reflecţie, dar şi pentru analiză geopolitică, două realităţi politice: una efemeră, Imperiul lui Alexandru cel Mare (356-323 î.Chr.) şi alta mult mai durabilă, Imperiul Roman. Istoricii, mai vechi sau mai noi, au prezentat numeroase explicaţii în legătură cu evenimentele care au condus la apariţia, ascensiunea şi decăderea acestor imperii, mai puţin cele de ordin geopolitic.

În cazul ascensiunii imperiului elenistic, evoluţia geopolitică este mai mult decât relevantă. Posesiunilor moştenite de la tatăl său, Filip al II-lea, regatul Macedoniei şi hegemonia ligii elenice, Alexandru le-a adăugat un teritoriu tot atât sau poate chiar mai mare decât imperiul ahmenid din epoca maximei sale expansiuni, sub Darius I. Nici un cuceritor n-a reunit sub sceptrul său atâtea provincii şi nici nu şi-a purtat armatele, în antichitate, atât de departe de patrie.

Nu e suficient, pentru a explica asemenea succese, să invocăm doar forţa militară a tânărului stat macedonian şi bravura soldaţilor greci. Contingentele pe care le-a avut Alexandru, la dispoziţia sa, pentru cuceriri au fost modice. Chiar şi în acea vreme, pentru o astfel de întreprindere, 38.000 sau 40.000 de oameni la începutul expediţiei şi aproximativ 80.000 de soldaţi în momentul dispariţiei lui n-au fost cifre ieşite din comun. Indiscutabil, Alexandru cel Mare a fost un strălucit strateg, poate cel mai mare al întregii antichităţi, însă a fost şi un foarte bun cunoscător al realităţilor politice din spaţiile pentru care şi-a manifestat interesul şi pe care apoi le-a cucerit. A înţeles că raportul de putere îi este favorabil şi a exploatat acest lucru fulgerător, cu ajutorul instrumentului militar. De remarcat faptul că, în teritoriile cucerite, Alexandru nu s-a prezentat numai în calitate de învingător, ci şi de aducător al păcii. N-a fost adeptul idealului pan elenic. El n-a dorit "supunerea şi umilirea barbarului, ci contopirea acestuia cu grecul într-un ansamblu armonios în care fiecare şi-ar avea partea lui".

Alexandru şi-a dat seama că armonizarea intereselor economice dintre diferite entităţi statale intrate sub autoritatea sa şi schimburile comerciale sunt cei mai siguri garanţi ai dăinuirii imperiului său. O genială intuiţie l-a făcut să impună imperiului o monedă unică. Se poate afirma că Alexandru cel Mare a întrupat perfect cele două personaje - diplomatul şi soldatul - care în concepţia geopolitică a lui Raymond Aron simbolizau raporturile dintre state, care pot fi aşadar reduse la negocieri şi la război.

Aşadar, în spatele cuceririlor fulminante ale lui Alexandru cel Mare, putem identifica un clar proiect geopolitic realizat prin mijloace geostrategice, şi anume de a reuni sub o singură autoritate toate popoarele care, făcînd parte dintr-o civilizaţie deja avansată, sînt destul de mature, din acest punct de vedere, pentru a crea un stat şi pentru a fi cuprinse, conform unei logici federale, în jurul Orientului Apropiat. Moartea fulgerătoare a pus capăt nu numai vieţii unui mare strateg şi comandant de oşti, dar şi a unui altfel de imperiu în lumea antică.

Roma şi-a datorat ascensiunea şi "mărirea" de la oraş-stat la imperiu universal înţelegerii perfecte a rolului pe care îl avea armata în ecuaţia de putere şi în disputa cu rivalii săi pentru supremaţia pe uscat şi mare. Pentru a-şi impune supremaţia în întreaga peninsulă italică timp de aproape două secole şi jumătate (509-269 î.Chr.), Roma n-a încetat să se afle sub arme. Ameninţarea intereselor vitale ale Romei - securitatea căilor comerciale care asigurau aprovizionările- venea din partea celui mai puternic imperiu maritim, Cartagina. Aşezată în golful Tunis, aceasta stăpânea trecerea dintre cele două bazine ale Mediteranei şi controla întregul comerţ din zonă. Dominaţia Cartaginei în spaţiul mediteranean a fost înlăturată numai după ce Roma şi-a construit o flotă şi a devenit şi ea o putere maritimă.

Confruntarea dintre romani şi cartaginezi a fost una decisivă, deoarece Mediterana însemna pentru puterile care-şi disputau acest spaţiu ceea ce avea să însemne Heartland-ul pentru Mackinder în teoria geopolitică. Interesant de remarcat faptul că acest lucru a fost conştientizat de protagonişti. Titus-Livius, referindu-se la importanţa bătăliei de la Zama (201 î.Chr.), scria: "Pentru cartaginezi este vorba de o luptă pentru propria lor viaţă şi suveranitate în Libia; pentru romani ceea ce era în joc era supremaţia universală". Într-adevăr, în antichitate, cine a stăpânit Mediterana, a stăpânit lumea. Imperiul ce avea să fie întemeiat de Octavianus şi care a atins apogeul sub Traian, se întindea de la Atlantic la Eufrat şi de la Marea Nordului la deşertul Sahara.

Una din cauzele prăbuşirii Imperiului Roman a fost şi scăderea eficacităţii instrumentului militar. Roma n-a mai putut să ţină raportul de putere în favoarea sa nici pe uscat şi nici pe mare. Pe continentul european, valurile de Völkerwanderung au împins treptat limes-ul vastului imperiu către interior până s-a prăbuşit însăşi Roma (476 î.Chr.), iar Marea Mediterană avea să devină în următoarele secole un spaţiu de dispută dintre creştini şi musulmani.

Înţelegerea faptului că viaţa statelor şi a popoarelor în toată diversitatea ei este în mare măsură condiţionată de mediul geografic şi climă, de capacitatea lor de a stăpâni sau controla anumite spaţii nu reprezintă, după cum s-a putut observa, o descoperire a zilelor noastre.

Grecii antici au fost primii care au avut şi preocupări teoretice asupra influenţei mediului geografic în viaţa socială a omenirii. Aceste abordări izolate şi nesistematizate erau dictate de un interes practic.Teritoriul pe care locuiau grecii nu era atât de fertile încît să le asigure cantitatea de hrană în condiţiile unei creşteri demografice accelerate. Odată cu evoluţia civilizaţiei, a creşterii numărului de oraşe-state şi a populaţiei acestora au apărut şi problemele pur geopolitice - necesitatea extinderii spaţiului de suveranitate sau aprovizionare, pe care grecii să-l poată controla în vederea colonizării surplusului de populaţie.

Pentru a putea cuceri sau lua în stăpînire teritoriile care erau necesare trebuia să cunoşti caracteristicile geografice, economice şi chiar politice ale acestora.Milesienii sîn cei care realizează primele hărţi ale spaţiilor populate iar Clistene este primul care, în Atena, a gîndit spaţiul în termini politici, ulterior apar preocupări asemănătoare şi la alţi oameni politici sau filozofi.

Herodot (n.cca. 485 - m.cca. 420 î.Chr.), supranumit şi "părintele istoriei", a lăsat posterităţii nu numai însemnări despre istoria popoarelor din epoca sa, ci şi referiri la raporturile mediului geografic cu activitatea politică a comunităţilor umane. A considerat că centrul lumii este Marea Mediterană şi a consemnat, uneori cu lux de amănunte, evenimentele politico-militare, economice şi cultural-religioase din statele ce se manifestau în această zonă. Călătoriile pe care a fost nevoit să le facă în Egipt, Siria, Babilon, nordul Mării Negre şi ulterior Atena i-au permis să cunoască bine regiunile prin care a trecut şi să intuiască anumite intercondiţionări între spaţiu şi populaţiile care trăiau în acel spaţiu.

Contemporanul lui Herodot, Hipocrate (n. cca. 460-m. cca. 377 î.Chr.) a încercat să dea o explicaţie diversităţii indivizilor din punct de vedere fizic şi psihic, apelând la influenţa mediului asupra omului. În lucrarea Despre aer, apă şi locuri, el a afirmat că "înfăţişarea şi felul de gândire al oamenilor corespund în cele mai multe cazuri naturii ţinutului".