Gianfranco Pasquino - curs de știința politică

Ştiinţa politică contemporană este un ansamblu de reflecţii şi analize ale fenomenelor politice. În observarea evolutiei stiinţei politice trebuie avut in vedere atat obiectul ei (puterea, statul) cat si metoda de strangere a informaţiilor (la inceput – istoria politică). Odată cu Machiavelli, alături de istoria politică se dezv. observarea fenomenelor politice. După revoluţia stiinţifică de la sf sec 19 în Europa (sunt experimentate noi metode de studiu), direcţia de analiză a fenom pol este centrată pe modul de formare şi schimbare a claselor politice (teoria elitelor). În noile condiţii din a 2 a jum a sec XX(analiza nazismului, comunismului, a societăţilor fără stat dar nu fără politică) , odată cu multiplicarea direcţiilor de analiză apare şi necesitatea reformulării obiectului de studiu al ştiinţei poltice. Acum apare definiţa lui D.Easton dată politicii ca activitate de „atribuire imperativă de valori pentru o societate” precum şi propunerea de analiză sistemică a politicii (analiza sist pol în ansamblu). În concepţia lui analiza pol, pt a deveni o ştiinţă, trebuie să se axeze pe obs şi analiza comportamentelor concrete ale actorilor politici cât şi pe tehnici specifice (sondaje, interviuri, etc)  comportamentismul în politică. După comportamentism Dhl sustine 5 fragmente in căutarea unitaţii: cuantificarea, cercetări empirice, apelul la istorie, teoria politica, speculatia teoretica.

Participarea socială

Def = ansamblul raporturilor in forme, modalitati, frecvenţe şi instansitati diferite intre indivizi, grupuri, asociaţii

= ansamblul actelor şi atitudinilor care influentează(direct/indirect, legal/ilegal) deciziile guvernantilor, alegerea lor pentru a pastra/modifica structura sistemului.

Daca part pol a existat dintotdeauna ea a căpatat o caracteristica specifica odata cu formarea statelor (part electorala). Rokkhan identifica 4 trepte institutionale privind legatura dintre democratizare si participare pol:- legitimarea;- încorporarea;- reprezentarea;- puterea executivă.

Diferenta intre participare pol si mobilizare este ca primul e un proces spontan, autonom, porneste de jos, în timp ce al II lea este indus si heteronom. Procesul participării include 2 gfaze: politizarea înaintea participării şi receptivitatea de după participare. Participarea are 2 forme: activitatea orientată către decizie şi cea orientată către expresie.

Participarea electorala este cea mai raspândita forma de participare. Oamenii voteaza datoria grijii fata de statutul sociala sau conştiinţei de clasa. Există participare ne/conventională si de aici mai multe tipuri de participanti: inactivi, conformişti, reformişti activişti, contestatari. Participarea electorală are 3 aspecte importante:

- motivaţiile individuale

- raportul între acţiunea individuală şi cea de grup (rolul grupurilor în participare)

- natura si importanta beneficiilor individuale/colective

Participarea electorală se aociază cu importanta alegerilor, cu importanta pe care alegătorul o atribuie reuşitei acestora si cu percepţia propriei influenţe asupra acestei reuşite. Pe de altă parte, dacă ne gândim că politica modernă presupune o competiţie între grupuri, e necesară o analiză a fenomenului de asociere politică [grupuri de interese, mişcări colective etc] acestea reprezentând locuri si instrumente de participare politica.

Grupuri si miscari

Cercetătorii anglo-saxoni au realizat că pluralitatea grupurilor şi competiţia dintre ele sunt elemente esentiale pentru manifestarea, menţinerea şi transformarea democraţiei. Modalitatea clasică de acţiune a grupurilor este presiunea. Fiecare grup caută să determine cu precizie nivelul la care este luata decizia care îl priveşte. Astfel, anlizarea activităţii grupurilor duce la reconstituirea proceselor decizionale iar astfel se poate determina cine executa o putere mai mare asupra cărei politici publice. Succesul grupurilor de interes este determinat atât de gradul de adecvare la normele culturale generale ale unei societati cât şi de resursele sale [dimensiunea gr, resurse financiare, reprezentativitatea, integrarea in activitatea socială, etc].

Neocorporatismul = model de raporturi intre organizaţii şi stat. Este util pentru că oferă o viziune mai amplă a modurilor de articulare şi agregare a intereselor în sistemele politice compacte, reuşind să ţină seamă atât de dinamismul concurenţial cât şi de înţelegerile inerţiale.

Având în vedere că mişcările coletive atacă instituţiile si structura oportunitătilor politice se poate contura o tipologie a acestor mişcări: