Globalism și Globalizare

Scopul seminarului este acela de a oferi un cadru conceptual adecvat pentru interpretarea fenomenului de globalizare. Perspectiva pe care o propun este una care accentueaza în special latura culturală a globalizării, pornind de la premisa că studenţii sunt familiarizaţi cu aspectele economice şi politice ale acesteia, în urma cursurilor de economie şi relaţii internaţionale pe care le-au studiat în anii anteriori.

Premisa de la care am pornit în organizarea seminarului a fost aceea că, deşi conceptul de „globalizare“ este utilizat frecvent atât în discursul public cât şi în cel academic, el este puţin structurat şi adesea lipsit de valoare analitică. O abordarea ştiinţifică a fenomenului globalizării presupune utilizarea unui aparat conceptual adecvat, care să ofere un cadru de interpretare pentru observaţiile empirice cu privire la lumea înconjurătoare. Abordarea pe care o propun trece de cadrul general al discuţiilor despre globalizare, referitoare la efectele corporaţiilor multinaţionale asupra specificului fiecărei societăţi în parte sau la „distrugerea“ culturilor locale sub impactul globalizării. De aceea, voi structura materia acestui seminar în câteva teme, importante pentru înţelegerea şi interpretarea fenomenului de globalizare.

Voi începe cu o discuţie generală în care voi defini conceptul de cultură şi voi aborda problema reproducerii acesteia precum şi a fenomenului de transfer cultural. Apoi voi încerca să definesc termenul „global“, cu diversele sensuri pe care acesta le-a avut de-a lungul istoriei. În al treilea rând, voi aborda problema relaţiei dintre economie şi cultură, şi a impactului pe care prima îl are asupra ultimei. În fine, în ultima parte a seminarului voi încerca să ofer un cadru teoretic pentru relaţiile de inegalitate vizibile la nivel globalizării, utilizând un model teoretic privitor la relaţiile centru-periferie.

Cultură şi transfer cultural.

Atunci când am încercat să definesc împreună cu studenţii conceptul de „cultură“ în discuţiile din cadrul seminarului, o parte dintre colegii dumneavoastră au subliniat relaţia dintre „cultură“ şi „identitate“. Deşi accentuarea acestei relaţii este la modă în discursul public actual, ea are la bază o oarece confuzie între două definiţii ale culturii care nu sunt încă suficient fixate atât în rândul publicul cât şi în mediul academic. Termenul cultură poate fi utilizat atât cu referire la creaţia umană încadrată în categoria excelenţei, sau aşa numita „cultură înaltă“ cât şi în sensul mult mai general al unui model integrat al cunoaşterii, credinţelor şi comportamentelor umane, care depind de capacitatea de gândire abstractă şi învăţare socială. Prima definiţiei este cea mai cunoscută, dar şi cea mai puţin utilă din punct de vedere ştiinţific. În cazul aşa numitei „culturi înalte“, marea problemă este cine determină gradul de excelenţă a unui artefact cultural. Spre exemplu, în cazul operelor literare Liviu Rebreanu este considerat un scriitor reprezentativ pentru cultura be baza evaluărilor criticilor literari. Aceasta a făcut ca lucrările sale să apară în manualele de literatură obligatorii în ciclul şcolar, ceea ce i-a făcut numele cunoscut în rândul românilor. În ce măsură însă majoritatea românilor îl preferă pe Rebreanu unui autor obscur de romane poliţiste este însă de discutat. De fapt, o analiză atentă a pieţei publicistice româneşti ar arăta că cei mai vânduţi autori sunt de fapt străini (îmi vin aici în minte romanele de dragoste gen Sandra Brown, sau cărţile horror ale lui Stephen King). Aceasta ne-ar duce la concluzia paradoxală că cititorii din românia nu sunt, din punct de vedere cultural români.

Asocierea culturii cu identitatea ţine mai degrabă de prima formă a definiţiei culturii, dacă luăm în considerarea faptul că „identitatea“ este deja un concept cultural cu valoare înaltă. În fapt „identitatea“ unei culturi, în sensul în care este folosit în ziua de azi, este ceea ce antropologii numesc un construct cultural, prin care anumite elemente culturale, considerate relevante pentru o anumită regiune, sunt selectate cu grijă şi articulate astfel încât să formeze „identitatea“. Ca şi în cazul culturii înalte, cei care decid sunt în ultimă instanţă intelectualii, deşi construcţia unor modele identitare a început să fie practicată şi în alte domenii, precum politica sau economia (vezi de exemplu discuţia despre brand-ul de ţară în tursim).