Globalizare - organisme și politici internaționale

Globalizare; organizare şi politici internaţionale (Ovidiu PUIU)

Cărţi : Economie mondială; Politici de organizare

Globalizarea – mondializare a sichimburilo,r indifereant de spaţiul unde găsim aceste schimburi

Globalizare = comerţ internaţional

Munca şi capitalul vor fi înlocuite cu informaţia şi notorietatea

Dezvoltarea unei economii se poate realiza fie protejând, fie deschizând spaţiul respectiv. Orice politică guvernamentală are la bază o politică economică. Nimic din ce se întâmplă în lumea asta nu este întâmplător.

Dezvoltare = industrializare

Dupî cel de-al doilea război mondial a existat cel mai complex conflict economic, un conflict care nu s-a dezvoltat linear, au existat trei etape

Dinamica globalizări, dezvoltarea pleacă de la cei doi factori (bani şi energie)

Piaţa financiară este dereglementată

Economia mondiala - aşa cum arata ea astăzi este rezultatul unui amplu proces evolutiv al schimbului permanent reciproc de la forme inferioare la forme superioare de la simplu la complex. O perioada îndelungată de timp, practic de la începutul societăţilor umane si până la aproape de revoluţia industrială schimbul reciproc de activităţi s-a desfăşurat la nivel de activităţi la nivel microeconomic. Economia avea un caracter închis, principalul scop fiind autoconsumul. Sfârşitul sec.XVI începutul sec. XVII marchează o nouă era în planul dezvoltării

Principalele evaluări care au avut loc:marile descoperiri geografice şi descoperiri coloniale au determinat includerea în circuitul economic a unor noi şi importante teritorii de pe glob.

Sfera Spaţială a comerţului va continua să se extindă cuprinzând cele mai importante zone de pe planetă. sec.XVI reprezintă secolul formarii pieţei mondiale.

Piaţa mondială nu reprezintă o noţiune geografică, ci o noţiune economică ca fiind ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii economici de pe glob. Principalul caracter îl reprezintă etrogenitatea. Este formata din mai multe segmente de piaţă unde există o interacţiune din ce în ce mai puternică şi preţurile se formează atât în funcţie de factorii economici cât şi de factorii non economici.

Formarea pieţei mondiale a stimulat considerabil creşterea activităţii la nivel microeconomic.

Formarea a marilor manufacturi a făcut să devină din ce în ce mai evident că economia închisă trebuie să lase locul unei economii deschise orientate către piaţă. Cu toate progresele înregistrate nu se putea vorbii despre o economie mondiala: 2 motive în prim plan ce puneau frâna explozii de activităţi, în Europa zona cea mai dezvoltată de pe glob în aceea perioadă , manufacturile nu reuşiseră să pună în totalitate stăpânire pe producţia naţională iar piaţa internă nu reprezintă un proces pe deplin încheiat datorita lipsei centralizării puterii politice şi pe de alta parte 2 partenerii dincolo de ocean (America, Africa) cu mici excepţii nu dispuneau de suficienta forţă economică pentru a întreţine relaţii economice stabile cu restul lumii.

In consecinţă fluxurile comerciale nu erau generate în principal de factorii economici adică de relaţia marfa-bani ci de factori extraeconomici şi anume: jaful de tip economic practicat de evadatorii europeni. Adevăratul salt la nivel microeconomic şi macroeconomic avea să se producă în perioada rezultatului al primei revoluţii industriale (sfârşitul sec XVIII începutul sec IX).

Revoluţia industrială – creşterea productivităţii muncii, ceea ce va face activitatea la nivel microeconomic să bată toate recordurile, iar nevoia de piaţa să fie mai mare ca oricare.

Revoluţiile burgheze au lichidat fărâmiţarea politica specifica.

Conceptul de economie mondială este unul pluridimensional:

→ dimensiunea tehnico-economică data de existenţa unor diversităţi de factori de producţie

→ dimensiunea geografică, generată de existenţa a peste 193 de state independente + teritorii dependente + a unor grupări integraţioniste

→ dimensiunea politică-diplomatică, soluţionarea diferendelor, este generală de existenţa statelor naţionale, a grupărilor de state, a instituţiilor mondiale (ex: ONU)

Economia mondială în zilele noastre constituie un ansamblu de state naţionale, entităţi regionale şi corporaţii transnaţionale aflate într-un stadiu foarte avansat de interdependenţă

Caracteristicile economiei naţionale:

→ eterogenitatea (diversitatea)

→ apariţia unor contradicţii al căror rol se manifestă pe parcursul diferitelor etape istorice caracteristice economiei mondiale etape pe care le-a parcurs

→ apariţia şi adâncirea interdependenţelor ajungând în situaţii în care formează un sistem ce stă la baza funcţionării economiei mondiale

→ regionalizarea

→ accentuarea dinamismului în ceea ce priveşte schimbarea raportului de forţe la nivel mondial

→ tendinţa de instituţionalizare

→ tendinţa de internaţionalizare, se manifestă prin diversificarea fluxurilor economiei internaţionale, prin creşterea rapidă a schimburilor internaţionale, a mişcărilor internaţionale de mărfuri, de servicii şi capitaluri mai repede decât PIB sau producţia naţională a unor state şi prin liberalizarea accentuată a pieţelor

Accentuarea acestei tendinţe face ca astăzi gradul de competitivitate, performanţa unei economii în general să depindă în mare măsură de gradul de participare al economiei ţării respective la circuitul economic mondial.

În pofida accentuării acestei tendinţe celulele de bază ale economiei mondiale continuă să rămână economii naţionale, iar statul şi noţiunea rămân entităţi cu atribute distincte economice, sociale, politice, juridice.

Diviziunea internaţională a muncii – reprezintă expresia sintetică a tuturor tendinţelor de specializare internaţională în vederea participării la circuitul economic mondial iar

Specializarea internaţională – reprezintă adoptarea potenţialului naţional dintr-un domeniu sau altul la segmente ale cereri de pe piaţa mondială. Aceasta depinde de o multitudine de factori atât economici cât şi extra-economici:

→ specializarea în producţii primare depinde de condiţiile naturale favorabile

→ specializarea în producţii manufacturiere (industriale) depinde de un ansamblu de factori tehnico economici, de gradul de pregătire al forţei de muncă, de disponibilul de capital

Modelul actual al diviziuni internaţionale a muncii este foarte diferit, la baza piramidei regăsim ţările slab dezvoltate, caracterizate printr-o specializare unilaterală (1 maxim 2 produse primare), apoi ţările mediu dezvoltate (în dezvoltare) în care specializarea tinde să se diversifice alături de producţii primare apar şi cele industriale (manufacturiere) tendinţa fiind cea din urmă, iar la vârful piramidei se află ţările dezvoltate caracterizate printr-o specializare orientată către domenii de vârf ale industriei sau de mare randament ale agriculturii

În consecinţă dinamica proceselor de specializare internaţională nu a fost uniformă, în timp ce ţările astăzi dezvoltate şi-au schimbat de mai multe ori tipul de specializare, ţările slab dezvoltate au continuat să păstreze specializări înguste şi nerentabile şi obiectivele urmărite sunt la fel de diferite:

→ ţările dezvoltate prin orientarea către un tip sau altul de specializare urmăresc creşterea cotelor de piaţă, a marjelor de influenţă (consolidarea statutului lor de superputeri economice)

→ ţările slab dezvoltate în marea lor majoritate ţări care şi-au cucerit relativ recent independenţa şi suveranitatea prin orientarea către un tip de specializare sau altul urmăresc folosirea propriilor resurse în interesul propriu şi obţinerea de resurse financiare absolut necesare funcţionării economiei lor ca entităţi de sine stătătoare