Guvernare și instituții politice în România

1. Modul actual de a concepe si de a scrie istorie politica in istoriografia internationala si in istoriografia romaneasca a ultimilor ani

Istoria politica a trecut prin mai multe etape ca orice domeniu de activitate intelectuala, fiind cand in fruntea disciplinelor umaniste, cand lasata cumva in umbra si devansata de alte domenii si de alte mode. Pentru istoria politica aceste intervale sunt foarte lungi - practic exista 2 maniere de a concepe istoria politica: o maniera traditionala si o perceptie mult mai noua care se contureaza in jurul anilor 1980 cand incepe sa se contureze o noua scoala de istorie politica in istoriografia franceza de unde se raspandeste si in celelalte istoriografii. Avem o istorie politica traditionala, care este in primul rand : o istorie a statului, a competitiilor politice pentru obtinerea si pentru pastrarea puterii politice, istorie a institutiilor in care se concentreaza puterea politica si a miscarilor si revolutiilor care au dus la schimbarea acestor institutii politice.

Este in mod fundamental o istorie centrata pe eveniment, o istorie punctuala, evenimentiala si pe personalitati pentru ca de foarte multe ori institutiile politice, mai ales pe perioadele mult mai indepartate, sunt reprezentate de personaje, de conducatori, de entitati politice, conducatori militari, conducatori religiosi care sunt cumva asimilati institutiei in fruntea careia ei se afla.

Este un tip de a scrie istoria politica cumva legat si de statutul scriitorului de orice tip nu numai a istoricului. In epocile mai indepartate cand scrisul de orice fel nu se autonomizase ca meserie pur si simplu, nu facea parte din nomenclatorul meseriilor medievale, nu asigura supravietuirea celui care il practica si atunci, in general, oamenii de cultura traiesc in sistemul mecenatului, ei sunt intretinuti pe langa marile curti laice sau ecleziastice. Prin urmare, istoria pe care ei o produc este in general o istorie comandata, subventionata de o anume personalitate si in consecinta este centrata pe viata, opera si activitatea personajului respectiv si pe evenimentele mai importante legate de acesta.

O deschidere la nivelul istoriei politice se inregistreaza incepand de la jumatatea secolului al XVIII-lea pentru a se desavarsi in secolul al XIX-lea cand atentia celor care se ocupa de scrisul istoric se deplaseaza de la mai marii acestei lumi, de la capetele incoronate catre popor si natiune. Termenul de popor este un termen care incepe sa fie folosit la a adoua jumatate a secolului al XVIII-lea si se impune odata cu Revolutia Franceza. Dupa Revolutia Franceza, istoria politica se orienteaza si in directia istoriei popoarelor, respectiv pentru secolul XIX istoria natiunilor. Chiar daca domeniul ei de interes se largeste si sufera o serie de contaminari cu alte domenii care sunt la inceputurile lor (antropologia si statistica), istoria politica ramane si in secolul al XIX-lea centrata pe eveniment. Pierde cumva din vedere suveranul dar ramane centrata pe eveniment, in principal pe miscarile politice si revolutionare care sunt in mod semnificativ numeroase in secolul al XIX-lea, de alminteri si numit secolul nationalitatilor - apar statele nationale, se constituie statele moderne deci exista o tematica foarte generoasa pentru acest tip de istorie, foarte activ pe tot parcursul secolului al XIX-lea, dar care cade cumva in desuetudine in secolul urmator in legatura si cu o miscare foarte importanta de reinnoire istoriografica declansata in spatiul cultural franco-german. Exista o miscare asumata de istoriografia franceza care debuteaza la Strasbourg unde exista o apropiere culturala foarte mare intre aria franceza si cea germana. Intre primii reprezentanti ai acestei istoriografii gasim si francezi dar cetateni francezi de origine germana familiarizati cu cultura si istoriografia germana.

Acest nou curent se numeste Scoala de la Annales. Publicatia apare in franceza, este un periodic de istorie care se numeste Annales. Economies, Societes, Civilisations. si care apare incepand din 1929 cu o serie de studii manifest pentru noua scoala istoriografica. Noua istoriografie contesta centrarea pe eveniment in primul rand si caracterul foarte subiectiv atunci cand este vorba despre istoria personalitatilor politice importante. Ceea ce propune Scoala de la Annales este o largire fundamentala a domeniilor de cercetare istorica pornind de la un concept pe care ei l-au introdus si care inca este valid, conceptul de durata lunga in antiteza cu evenimentul istoriei de pana atunci. Ei propun un tip de cercetare istorica care nu mai urmareste evenimente ci mai curand fenomene si procese care pot fi studiate pe transe mari temporare si care au o mare consecventa in timp, cu urmari care pot fi urmarite pe perioade foarte indelungate. Aceasta durata lunga poate sa insemne transe cronologice de la cateva zeci la cateva sute de ani. Si unul dintre exemplele cele mai concludente, pentru ca e vorba de o notiune care acopera realitati cu mare consecventa in timp, este acela de cultura politica. Pe filiera acestei Scoli de la Annales s-au dezvoltat studii care au pus accentul pe cultura politica si pe mentalitatile politice demonstrand ca acestea sunt persistente in timp pe transe de cateva sute de ani cu repercursiuni adesea pana in lumea contemporana.

S-au stabilit doua mari tipuri de cultura si comportament politic: cultura politica de tip participativ si cultura politica de subordonare.

Pentru ambele tipuri s-au gasit radacini, manifestari si urmari pe perioade de cateva sute de ani, din secolul XIV uneori pana in zilele noastre. Entitatile politice trec rar dintr-o cultura politica de subordonare intr-o cultura politica de de tip participativ sau trec foarte greu si sunt procese destul de lungi si de complicate.

Cultura politica participativa este de participare, in care cei mai multi reprezentanti ai corpului politic (la un moment istoric dat) participa la luarea deciziei sau cel putin la administrarea deciziei, la implantarea ei in teritoriu (la aplicare). In cazul culturii politice de subordonare cei mai multi asteapta sa li se dea un semnal de la treapta ierarhica superioara.

La nivelul studiilor de istorie plecam de la acest exemplu al culturii politice: Europa a fost impartita in trei mari zone. Aceasta impartire a Europei se face pornind de la raporturile care exista pentru societatile medievale si premoderne intre puterea laica si puterea religioasa. In perioadele de inceput ale Evului Mediu acestea sunt ingemanate. Cu cat tind sa se separe, cu cat limita de demarcatie intre ele este mai clara, cu atat puterea laica , puterea politica se autonomizeaza, isi pierde intre anumite limite, nu in totalitate, incarcatura si vocatia tarnscendenta si se intoarce catre realitatile pamantene, politice. Se intoarce dinspe Cetatea lui Dumnezeu spre Cetatea Oamenilor - sintagme care apartin Sfantului Augustin si ulterior lui Toma d'Aquino. Cetatea Terestra este copia imperfecta a Cetatii Celeste, prin urmare cu o ordine sociala si politica prestabilita pe care este inutil sa incercam sa o schimbam si este chiar un pacat sa incercam sa o schimbam. In momentul in care puterea laica se autonomizeaza cumva, se intoarce catre Cetatea Terestra, ea incepe sa se reinventeze in limitele Cetatii Terestre, sa fie negociata in intereiorul acestei Cetati Pamantesti. Cu cat demarcatia aceasta este mai clara si separarea mai bine conturata (niciodata definitiva) cu atat mai mult se dezvolta spiritul de intiativa si spiritul critic pentru ca o parte cat mai mare din populatie incepe sa participe intr-un fel sau altul la luarea deciziilor, nu neaparat a mariilor decizii. Este vorba de intrarea la negociere pentru anumite libertati si privilegii (nu exista drepturi pana la Revolutia Franceza). Comunitatile obtin libertati si privilegii care sa le permita lor insele sa autonomizeze si sa aiba o pbucatica de viata individuala in raport cu ceea ce va deveni puterea centrala .