Hermeneutică și Comunicare

Comunicarea este modalitatea cea mai simpla a Eului de a se cunoaste pe sine pornind de la Celalalt din moment ce exprima sintetic esenta realitatii si relatiilor umane în trei ipostaze generice: cunoasterea de sine (autocunosterea), comprehensiunea de altul prin sine (ca limita a civilizatiei) si comprehensiunea de sine prin altul (ca limita a culturii). Astfel se evidentiaza fiintarea limbajului ca un demers ontic si ontologic, limbaj care, ca un mediator (noninstrumental) al comunicarii, devine un obiect singular al reflexiei gândirii (textual/intertextual, esential/alterabil).

Comunicarea ca proces marcheaza la nivel pragmatic analiza limbajului, pe de o parte, iar, pe de alta parte, procesul comunicarii angajeaza problematizarea a însasi experientei comunicarii indiferent de limbajul folosit.

Michel Foucault arata faptul ca omul ca si concept nu este nici universal, nici nominal, fiind o inventie recenta, doar „Înainte de sfârsitul secolului al XVIII-lea, omul nu exista. Cu atât mai putin puterea vietii, forta muncii sau greutatea istorica a limbajului. Este o creatura cu totul recenta…” (Les mots et le choses, 1966, pag. 398), doar ideea de om, ca semnificatie constituita deplin în cultura occidentala apare numai în momentul în care limbajul clasic se distanteaza de discursul nemijlocit al reprezentarii, în care „cuvintele nu erau nimic altceva decât reprezentarea spatio-temporala a reprezentarilor lucrurilor”, modul în care „reprezentarea comunica cu reflexiunea” (op. cit., pag.98), descriindu-se la nivel procesual un integrativ logocentrism al ratiunii (Habermas, J), iar daca este sa vorbim de primatul vorbirii fata de scriere, asa cum a facut F. de Saussure, trebuie sa inversam acest raport, doar „Ceea ce a depus Dumnezeu în lume sunt cuvintele scrise, când a dat animalelor primele lor nume… Legea a fost încredintata Tablelor, nu memoriei oamenilor; adevarata vorbire se afla într-o carte care trebuie regasita”.(op. cit., pag. 53) desi mii de ani limbajul a fost ceea ce Foucault numea „proza lumii”, odata cu secolul al XVI-lea se produce o „mutatie arheologica” de o importanta capitala când „Limbajul se retrage din mijlocul fiintelor pentru a intra în vârsta lui de transparenta si neutralitate”. (op. cit., pag. 70) ceea ce releva faptul ca limbajul nu mai este un efect exterior al gândirii, ci este însasi gândirea, astfel încât desi hermeneutica si semiologia se suprapun prin similitudine (legea semnelor = legea lucrurilor), ulterior ele vor evoca aceasta suprapunere datorita structurii, care a aparut dupa ce a intervenit ruptura între asemanarea lucrurilor si cuvinte prin puterea „proprie reprezentarii de a se reprezenta pe ea însasi” (op. cit., pag. 81), doar: reprezentarea, initial, a fost globala iar „În epoca clasica, stiinta pura a semnelor reprezinta discursul imediat al semnificatului” (ibidem), cuvintele reprezentând spatiul reprezentarii dar se reprezinta la rândul lor în timp. Solutia lui Foucault consta în reîntoarcerea la analizele structurale ale „finitudinii” oarecum prin cele doua stiinte umane recunoscute: psihanaliza si etnologia care se afla într-o corelatie fundamentala, reflectând: „dubla articulare dintre istoria indivizilor si inconstientul culturilor, precum si dintre istoricitatea acestora si inconstientul indivizilor…” (op. cit., pag. 391) preconizând reîntoarcerea culturii la natura si nu înaltarea naturii la cultura.

Comunicarea reprezinta însa un proces, o activitate mijlocitoare de transmitere de cunostinte, de indicatii sau de stari. Este, sub aspect , realitatea umana cea mai concreta si pragmatica care ne permite sa trecem din planul subiectivitatii în cel al intersubiectivitatii (ca proces reversibil) cu scopul de a modela lumea, evitând sau nu procesul alteritatii semantice, sintactice si, mai ales, pragmatice. Sociabilitatea umana se defineste prin prezenta continua a comunicarii (relatiile dintre oameni desemneaza doar efectul comunicarii), iar, limbajul, recompunând comunicarea, constituie inima sociabilitatii.

Concepând comunicarea ca pe o actiune exercitata asupra mintii indivizilor, Daniel Bougnoux, descrie domeniul interdisciplinar al SIC (stiintele informarii si comunicarii) în cadrul caruia actiunea comunicationala nu relationeaza, în mod pragmatic, subiectul cu obiectul ci subiectul cu subiectul fiind vorba eminamente despre „omul care actioneaza asupra (reprezentarilor) omului prin intermediul semnelor.” (2000, pag. 15)