Ideologii Culturale Europene

I. ETAPE ALE MODERNITĂŢII ŞI POSTMODERNITĂŢII

Apãrutã iniţial în 1985, masiva antologie editatã de Hazard Adams şi Leroy Searle -

Critical Theory Since 1965 - a cunoscut nouã republicãri, ultima dintre ele cu cîteva luni în

urmã. Fãrã îndoialã cã situaţia demonstreazã utilitatea de excepţie a volumului nu doar peste

Ocean, ci şi în Europa. Catedrele universitare cu profil umanist au creat acest succes de piaţã.

Încã din 1990, cartea intrase într-un circuit oarecum canonic, devenind bibliografie de

referinţã în majoritatea cursurilor de ideologie postmodernã (nivel M.A. sau Ph.D.), predate în

America, desigur, în campusurile care se respectã. Nici nu putea fi altfel, avînd în vedere

complexitatea operei celor doi editori, hotãrîţi sã ofere o imagine cît mai nuanţatã a gîndirii

critice apusene, din deceniile finale ale acestui veac. Proiect ambiţios în primul rînd datoritã

dificultãţilor de ordin metodologic pe care le determinã. Nu este uşor sã gãseşti un principiu

organizatoric fundamental - în vastitatea de formule teoretice ale sfîrşitului de mileniu -, prin

intermediul cãruia sã-ţi motivezi construcţia şi, mai ales, selecţia.

Autorii antologiei nu se aflau însã pentru întîia oarã în faţa "disecţiei" şi "articulãrii"

(istorice) a unui material teoretic enorm. Ambii îşi revendicã expertiza în planul metodologiei

critice (Adams, semnatar al cunoscutei Philosophy of the Literary Symbolic, predã literaturã

comparatã, iar Searle literaturã englezã la Universitatea Washington). De asemenea, primul

dintre ei a editat, în 1971, Critical Theory Since Plato, o antologie uriaşã (aproape 2000 de

pagini, la corp mic de literã şi format mare de volum), care urmãreşte evoluţia teoriei critice de

la filozofii greci pînã la Derrida sau Paul de Man şi funcţioneazã şi astãzi ca o adevãratã

Biblie pentru orice istoric american al formelor de exegezã existente de-a lungul timpului în

cultura mondialã. Dacã acolo criteriul istoric (chiar pur cronologic) îi era de ajutor lui Adams,

în opera de faţã el nu mai opereazã decît delimitativ.

Se poate spune cã ideea editorialã de bazã aici rãmîne grila esteticã şi culturalã. Nu tot

ce s-a scris dupã 1965 în teoria euro-americanã meritã reţinut la o selecţie metodologicã, de

tipul celei în discuţie. Vechiul istorism şi impresionismul mai trãiesc încã în presa academicã

şi literarã. Prin urmare, criteriul de lucru al celor doi autori este direcţia postmodernã, fãrã

îndoialã într-un sens de ansamblu, cuprinzãtor. Îi intereseazã inovaţia ideologicã şi efectul ei

pe termen scurt. De aceea, existã în carte o "aşezare" mai curînd tematicã a liniilor teoretice

importante - în literaturã, dar şi în civilizaţie aş îndrãzni sã spun -, dupã debutul ultimei

jumãtãţi de secol: structuralismul, deconstructivismul, feminismul, teoria receptãrii, studiile

culturale, postcolonialismul, etc. Este de la sine înţeles cã ne confruntãm cu corifeii

postmodernitãţii, precum Chomsky, Kermode, Derrida, Foucault, Jauss, Adorno, Searle, de

Man ori Cixous, Ricoeur, Bloom, Kristeva, Lévi-Strauss, Gadamer, Kolodny, pentru a nu

menţiona decît o parte a celor cuprinşi în antologie. Adams şi Searle sînt însã preocupaţi şi de

determinismul cultural din spatele acestor metodologii. Astfel, într-un Apendice amplu (cît

jumãtate din carte), ei includ un numãr de filozofi şi teoreticieni tradiţionali - cu texte

reprezentative - pe gîndirea cãrora, prezumtiv, s-a întemeiat întreaga viziune criticã

postmodernã. Dintre ei putem menţiona pe Husserl, Saussure, Benjamin, Benveniste, Lacan,

Wittgenstein şi Peirce, pãrinţii fondatori ai receptãrii, structuralismului, psihanalizei moderne

şi deconstructivismului. Cam tot ce trebuie pentru a înţelege cã, dupã 1965, în cultura euroamericanã

a avut loc o revoluţie criticã.

În ce a constat "revoluţia" şi care au fost "obiectivele" ei? Rãspunsul nu este simplu

deloc şi ar necesita, probabil, tomuri analitice de proporţii. Putem, totuşi, observa un fenomen

estetic neobişnuit, petrecut în aceste decenii la nivelul textului literar, fenomen ce ar reuşi, la

limitã, explicarea minimalã a marilor transformãri cunoscute acum de ideologia criticã.

Treptat, literatura începe sã graviteze în jurul sofisticatelor teorii noi, devenite un fel de axis

mundi pentru viaţa culturalã. Mai mult, se constatã cã opera literarã vine cu propria sa

criticã încorporatã, cãpãtînd un conţinut (parabolic) preponderent ideologic. Teoria criticã

ajunge subit un domeniu al puterii în literaturã, fapt fãrã precedent în secolele anterioare,

cînd imaginea criticului era mai curînd de "slujitor" decît de "stãpîn" al scriitorului. Gîndirea

exegeticã şi teoreticã existã sui generis, neglijînd, pentru prima datã în istorie, dinamica

propriu-zisã a literaturii care - marginalizatã - se adapteazã grilei teoretico- interpretative

pentru a supravieţui. În plus, formele şi metodologiile critice sînt atît de atrãgãtoare per se,

încît teoria se citeşte ca literaturã şi nu ca mediator cultural. Asistãm, în primul rînd, la o

reacţie psihologicã, menitã sã scoatã ideologia esteticã din starea de "prizonierat" al operei

artistice şi sã o investeascã total cu autonomie. În ultimul deceniu cel puţin, procesul pare de

nestãvilit, literatura ţinînd pasul din greu cu evoluţia sistemelor critice. Se vedem cîteva dintre

vîrfurile de lance ale acestei revoluţii.