Ideologii Politice Contemporane

Capitolul I

CONSTRUCŢIA DISCURSULUI IDEOLOGIC,

DE LA MODERN LA POSTMODERN

1. Ce este ideologia

2. Panorama ideologiilor politice

În acest capitol, veţi afl ce este ideologia: o matrice de gândire care ne oferă argumentele necesare pentru a justifica un regim politic sau o formă de acţiune şi pentru a le demonta sau discredita pe cele concurente. Ideologia defineşte scopul central şi valoarea fundamentală după care se orientează un guvernământ.

Ideologiile politice au apărut în epoca modernă, structurându-se în jurul ideilor de libertate, egalitate şi respect pentru tradiţie şi ordine. Astfel au apărut ideologii precum: liberalismul, socialismul, conservatorismul.

Adaptându-se la schimbările sociale din secolul XX, ideologiile s-au multiplicat şi s-au reformat, putându-se identifica, în timp, mai multe asemenea constructe: liberalismul clasic şi neoliberalismele; conservatorismul şi neoconservatorismele; socialismul marxist şi socialismele reformate; social-democraţia; eurocomunismul; noua stângă; creştin-democraţia; noua dreaptă; ecologismul; feminismul; fascismul; fundamentalismul islamic etc.

1. Ce este ideologia?

Vreme de mai bine de două mii de ani, din antichitate până în epoca modernă, discursul despre ordinea politică existentă şi despre cea dezirabilă a fost produs în interiorul filosofiei politice. Filosofia politică a justificat şi a lăudat guvernămintele pe care le considera bune din punct de vedere moral, criticându-le pe cele care contraziceau valorile fundamentale ale civilizaţiei (libertatea individului, egalitatea oamenilor în faţa legii, dreptul la viaţă şi la fericire etc.). De prin secolul al XVIII-lea, însă, filosofii nu s-au mai mulţumit doar să reflecteze asupra lumii politice; ei au căutat să provoace o schimbare reală în domeniul politic, mai întâi convingându-i pe guvernanţi de necesitatea unei ordini a libertăţii. Văzând că monarhii, deşi agreau în teorie ideea libertăţii, nu erau dispuşi să renunţe la guvernământul absolutist, filosofii au înţeles că o schimbare politică se poate realiza nu prin bunăvoinţa autorităţilor, ci prin acţiunea maselor populare. Dar masele nu ştiau mare lucru despre politică şi nici nu înţelegeau ideile filosofice. Pentru popor, trebuiau explicate lucrurile politice într-un limbaj simplu, care să îndemne la acţiune. Aşa s-a născut discursul ideologic în epoca modernă.

Ideologia se defineşte ca un ansamblu de convingeri şi de expresii cu caracter simbolic, ce permit prezentarea, evaluarea şi interpretarea lumii în funcţie de un anumit model, preferat de către un gânditor, o clasă socială, un regim, o cultură sau o epocă istorică. Ideologia este o matrice de gândire care ne oferă instrumentele şi argumentele necesare pentru a justifica un regim politic sau o formă de acţiune şi pentru a le demonta şi discredita pe altele.

Operând mai mult în planul afectivităţii şi al credinţei decât în cel al raţiunii, ideologia este o formă de cunoaştere politică. Spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, Destutt de Tracy intenţionase să creeze o ştiinţă a ideilor, care ar fi trebuit să se numească ideologie. Câteva decenii mai târziu, sensul iniţial al termenului se pierduse deja; prin ideologie se va înţelege, odată cu Marx, o construcţie teoretică pe care clasa dominantă o impune întregii societăţi, cu scopul de a-şi justifica privilegiile.

Prezente în toate societăţile, în forme discrete sau în forme agresive, ideologiile pot fi considerate, după caz, evadări din prezent, reacţii critice faţă de imperfecţiunile acestuia, proiecte pentru o lume mai bună, dar şi apologii ale prezentului. Vom constata, aşadar, că în orice societate există ideologii concurente: cea promovată de clasa dominantă este întotdeauna o ideologie a statu-quo-ului (a conservării stării de fapt); cea profesată de nemulţumiţii unei societăţi este ideologia schimbării, este pledoaria în favoarea unei forme de organizare aşa-zis superioare.

Ideologiile îndeamnă, adesea, la refuzul formelor politice alternative, practicând o atitudine maniheistă (aceea care plasează mereu “binele” în tabăra proprie şi “răul” în tabăra adversarilor). O astfel de formă de cunoaştere politică înţelege să se materializeze într-un regim politic, o orânduire sau un tip de civilizaţie, reluând parcă un adagio marxist din Tezele despre Feuerbach: filosofii nu trebuie doar să contemple lumea, ci să o şi schimbe.

2. Panorama ideologiilor politice

De la începuturile civilizaţiei europene şi până spre sfârşitul Evului mediu, lumea a evoluat lent, cantonându-se în structuri cognitive, economice, sociale şi politice a căror schimbare era marcată de ceea ce istoricii şcolii Analelor numesc durată lungă. În mod oarecum surprinzător, secolele următoare, catalogate generic drept modernitate, ne-au oferit spectacolul desprinderii de durata lungă şi al precipitării în ritmuri evolutive accelerate, în evenimente tensionate şi cataclismatice, făcând ca istoria însăşi să se raporteze la dimensiunile temporale ale vieţii unei singure generaţii, care putea să trăiască numeroase schimbări de regim politic, progrese tehnologice uimitoare, răsturnări de paradigme şi de sisteme axiologice etc.

În interval de doar câteva decenii, graţie marilor descoperiri geografice, lumea cunoscută şi-a crescut uluitor întinderea; mobilitatea populaţiei a atins cote nemaiîntâlnite, iar economia s-a structurat ca sistem mondial. Dizlocând autarhia domeniilor senioriale, piaţa liberă a favorizat consolidarea poziţiilor burgheziei, fapt ce atrăgea după sine necesitatea reconsiderării raporturilor de putere în societatea apuseană, dominată până atunci de cler şi de nobilime. Către aceeaşi finalitate conduseseră nu numai mecanismele economiei, ci şi procesele şi evenimentele excepţionale de genul Renaşterii şi Reformei. Aşa s-a ajuns ca în organizarea socială şi politică să se treacă de la ierarhia feudală şi de la dreptul divin al monarhiei absolute, la un sistem care se voia al libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Desprinderea brutală de tradiţia Evului mediu creştin, pe fondul unei încrederi nelimitate în puterea raţiunii, proiecta deja – în Europa occidentală a secolelor XVII-XVIII – imaginea unei lumi cu totul noi, pe care medievalii nu ar fi îndrăznit să o descrie decât în povestirile fantastice. Toate aceste mutaţii proprii modernităţii au constituit dintru început obiectul conştiinţei autoreflexive şi motivul unei interogaţii cu privire la sensul istoriei.

Dacă în plan economic epoca modernă a adus cu sine supremaţia pieţei, dacă în domeniul spiritului a promovat secularizarea şi triumful raţiunii, în politică a produs câteva schimbări esenţiale pentru manierele de acţiune şi de înţelegere a fenomenului puterii. În plan teoretic, modernitatea a inventat ideea libertăţii, iar în plan practic a dat naştere revoluţiei, în care a implicat masele populare, iluzionându-le cu statutul de subiect activ al Istoriei. Odată cu schimbarea regimului politic prin revoluţie, falsa impresie a activismului maselor va fi potenţată, de pe la mijlocul veacului al XIX-lea, de introducerea votului universal – mecanism politic cu funcţie de legitimare pentru noile state naţionale, bazate pe guvernământul constituţional şi pe democraţia reprezentativă. De acum înainte, guvernarea se va institui şi se va exercita în numele naţiunii, declarându-se slujitoare a intereselor sale.