Instituțiile Comunitare

Curs INSTITUŢIILE COMUNITARE

În perioada de început a procesului de construcţie europeană literatura de specialitate privind integrarea europeană a avut o abordare preponderent (iar uneori exclusiv) istorică şi descriptivă, şi mai puţin sau chiar deloc fundamentată pe conceptele şi criteriile de evaluare promovate de ştiinţele politice ori pe criterii şi fundamente conceptuale multidisciplinare. Mai mult decât atât, până în anii 1970 cercetătorii europeni au fost cei care au abordat subiectul construcţiei europene în special din perspectivă istorică, economică sau juridică, fără a renunţa la ideea că statul naţiune, chiar şi în contextul creării unei Europe unite, trebuia să joace un rol principal pe scena relaţiilor internaţionale, cei care au apelat la metodele ştiinţelor politice fiind cercetătorii americani, pornind de la considerentul că atribuirea unor prerogative politice instituţiilor transnaţionale care tocmai se creau în Europa putea să transforme noua structură într-un actor important al scenei relaţiilor internaţionale. Pentru a se ajunge la această etapă cercetătorul american Karl Deutsch considera că era necesară realizarea integrării politice, crearea unei „comunităţi de securitate”. Condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru realizarea unei comunităţi de securitate sunt considerate a fi următoarele: compatibilitatea valorilor privind comportamentul politic; un stil de viaţă comun; legături economice foarte strânse şi eficiente; existenţa unei rate ridicate a creşterii economice; îmbunătăţirea capacităţilor administrative şi politice; creşterea calitativă (şi cantitativă) a elitei politice; existenţa unor legături de comunicare socială între diferitele regiuni şi grupuri sociale; mobilitatea persoanelor; existenţa unei multitudini de căi de comunicare şi de schimb între grupuri; posibilitatea schimbării de roluri între grupuri; predictibilitatea reciprocă a comportamentelor. Corolarul condiţiilor necesare pentru crearea unei comunităţi de securitate îl reprezintă însă crearea instituţiilor necesare pentru a se facilita îndeplinirea lor cumulativă şi concomitentă, în domenii şi la niveluri distincte dar interdependente. Pornind de la aceste constrângeri şi de la realitatea existentă în anii 1970 în cadrul comunitar, K. Deutsch considera Comunitatea Europeană ca fiind o „comunitate de securitate pluralistă”, adică una în cadrul căreia statele membre îşi păstrau suveranitatea în domeniile politic şi militar. Situaţia putea fi depăşită, conform opiniei lui K. Deutsch, prin îndeplinirea unei noi serii de condiţii: creşterea nivelului de interdependenţă; compatibilitatea valorilor şi a speranţelor privind avantajele apartenenţei la spaţiul comunitar; solidaritatea şi atenţia reciprocă; crearea sentimentului identităţii comune şi de încredere reciprocă. Deutsch acordă aşadar un loc foarte important (în realizarea integrării politice europene) domeniului social, spaţiului cetăţenesc, iar sensibilizarea cetăţenilor în această direcţie nu se putea realiza decât prin procesul educaţional (learning process) în urma căruia elitele şi masele vor adopta comportamente şi obiceiuri care le vor aduce noi avantaje, vor învăţa să se înţeleagă, să se respecte şi să ajungă la o viziune asupra avantajelor unei percepţii comune privind problemele şi soluţiile comune la care trebuie să ajungă. Această etapă a cooperării reprezintă primul pas către dezvoltarea politică asigurată de instituţiile supranaţionale, care sunt la rândul lor o sursă a schimbărilor din cadrul sistemelor politice naţionale şi a deplasării atenţiei actorilor politici naţionali (partide, grupuri de interese, elite politice) dinspre planul naţional către cel comunitar.

În concluzie, în viziunea lui K. Deutsch integrarea politică nu este posibilă fără realizarea unei integrări sociale şi economice. Ceea ce i se poate reproşa însă lui Deutsch este faptul că acesta considera că nivelul integrării economice indică nivelul integrării politice, iar evoluţiile din spaţiul comunitar infirmă această prognoză: Uniunea Europeană este încă o entitate puternic integrată economic, dar foarte slab integrată politic, în pofida existenţei unor instituţii al căror obiectiv este tocmai acela de a realiza integrarea politică (Parlamentul European, Consiliul European, Comitetul Regiunilor – regiunile fiind considerate de Deutsch un element foarte important în realizarea integrării politice).

Instituţiile comunitare, în forma lor actuală, sunt foarte complexe în ceea ce priveşte structura, obiectivele şi modul lor de funcţionare, ceea ce impune studierea acestora dintr-o perspectivă diacronică şi sincronică deopotrivă, cu precădere datorită faptului că acestea reprezintă principala modalitate (dar nu singura) prin care se poate realiza integrarea politică a statelor membre ale structurilor comunitare, crearea unei Europe federale din punct de vedere politic, obiectiv ce a fost stabilit încă de la început de către fondatorii structurilor comunitare. Iar în viziunea specialiştilor integrarea politică se traduce prin realizarea a trei dimensiuni fundamentale: îmbunătăţirea acţiunilor sociale; diminuarea deficitului democratic din cadrul procesului decizional; o mai mare capacitate de realizare a politicii externe şi de apărare comune. Până la îndeplinirea acestui obiectiv însă, instituţiile comunitare au îndeplinit şi continuă să îndeplinească o serie de alte funcţii: de integrare economică; de realizare a analizelor şi diagnozelor sociale şi de elaborare a soluţiilor; de stimulare a mediului de afaceri şi de creare a unui mediu competitiv pentru grupurile profesionale. Dinamismul înregistrat în diferite perioade în spaţiul economic a reprezentat şi reprezintă încă un fundament foarte bun pentru reluarea sau îmbunătăţirea proiectelor referitoare la unitatea politică.