Introducere în Politici Publice

1. Distincţia public-privat

2. Sectorul public

Începem în acest curs cu problema definirii termenilor centrali ai domeniului politicilor publice. Primul dintre aceştia este acela de "public". Îl întâlnim în multe expresii, precum: opinie publică; drept public; sănătate publică; transport public; educaţie publică; datorie publică - dar şi în expresia "politici publice". O politică publică, la nivel intuitiv, priveşte o acţiune în domeniul public - înţeles ca opunându-se domeniului "privat". Vorbim despre universităţi publice şi private; despre proprietate publică şi proprietate privată, înţelegând că cei doi termeni se opun.

1. Distincţia Public-Privat

În gândirea liberală tradiţională, distincţia priveşte două sfere sau genuri de activităţi sociale:

- Sfera privată e cea a libertăţii de acţiune individuală; sfera rezultatelor alegerilor private ale fiecărui individ: de a trăi un anumit fel de viaţă; de a-şi întemeia o familie şi de a se comporta în cadrul ei; de a desfăşura activităţi economice. Rolul statului nu putea fi altul decât acela de a asigura cadrul egal pentru ca fiecare persoană să acţioneze în mod liber, mai degrabă decât de a interveni în viaţa fiecăruia; de a lăsa ca iniţiativele individuale să se manifeste nestingherit pe piaţă.

- Sfera publică e aceea a acţiunii guvernării: în primul rând, de a crea condiţii pentru manifestarea liberă a fiecăruia; dar şi, desigur, de a furniza facilităţi publice (asigurarea ordinii, a apărării, a educaţiei de bază etc.).

Dar, dacă avem două sfere atât de diferite ale unei societăţi, se ridică două întrebări legitime:

1) Care sunt relaţiile dintre ele; există între ele compatibilitate sau, dimpotrivă, o tensiune de neaplanat-

2) Care este temeiul acestei distincţii?

1) Pentru liberalii clasici interesul public nu este opus celui privat: dimpotrivă, atunci când acţionează pentru a-şi urma propriul interes, oamenii îl servesc şi pe cel public; forţele pieţei libere nu numai că nu se opun binelui sau interesului societăţii, ci îl promovează. Probabil că cea mai cunoscută formulare a acestui punct de vedere - condensată în metafora mâinii invizibile formulată de Adam Smith.

2) La mijlocul secolului 19, J.St. Mill a formulat răspunsul considerat clasic astăzi: sfera privată este cea în care acţiunile noastre nu cauzează vătămarea altcuiva. Eu pot să fac orice acţiune care nu îl vatămă pe altul Dacă însă ceea ce fac interferează cu interesele altcuiva, atunci acţiunea mea este una publică. Or, dacă acţiunile din sfera privată nu încalcă libertăţile altcuiva, înseamnă că acţiunea statului nu este legitimă în cadrul ei; ea devine legitimă numai în sfera publică, pentru a asigura protejarea celorlalţi cetăţeni.

Odată cu sfârşitul secolului 19, această concepţie privind existenta unei distincţii ferme între sfera publică şi cea privată a început să îşi piardă din adecvare şi din atractivitate. Educaţia, sănătatea, planificarea urbană, construcţiile de infrastructură (căi ferate, metrou) au devenit cu toate obiect al reglementărilor şi interferării statului. În secolul 20, noul liberalism, în gândirea unor oameni ca J. Dewey sau J. M. Keynes, nu mai accepta că forţele pieţei, singure, pot produce convergenţa dintre interesele private şi cele publice. Doar prin intervenţia statului se pot asigura cele publice. Iar perioada de după al doilea război mondial a însemnat o adevărată explozie a sferei de intervenţie a statului.

2. Sectorul public

Sectorul public are un impact uriaş asupra fiecăruia dintre noi: este o prezenţă cotidiană şi de neocolit. Să ne gândim numai la unele dintre bunurile care sunt oferite prioritar de către acesta: educaţia (educaţia de bază, în primul rând); asistenţa sanitară; apărarea naţională şi a ordinii publice; sau televiziunea şi radioul public.

Ce este sectorul public- Desigur, sectorul public cuprinde acele instituţii şi organizaţii care produc astfel de bunuri şi servicii. Dar el este mai mult decât atât (Lane, 1995: pp. 15 - 17). Anume, sectorul public vizează:

- instituţiile şi organizaţiile prin care se iau deciziile statului, precum şi consecinţele acestora;

- consumul, investiţiile şi transferurile făcute de guvernare. Consumul şi investiţiile privesc mecanismele de alocare a resurselor şi se leagă deci mai mult de preferinţele consumatorilor; transferurile privesc mecanismele de distribuire a resurselor şi depind de concepţiile dominante în societate despre echitate şi dreptate socială;

- producţia de către stat a bunurilor: a) statul deţine în proprietate mijloace de producţie şi produce direct unele bunuri; b) statul furnizează anumite bunuri (nu neapărat producându-le; el poate să realizeze acest lucru prin mecanismul comenzilor de stat); c) statul angajează forţă de muncă: el este, în societăţile moderne, cel mai mare angajator.

Cum se observă, definiţia sectorului public se face pe şase dimensiuni: 1) deciziile instituţiilor şi organizaţiilor guvernamentale; 2) alocările guvernamentale (consumul şi investiţiile); 3) transferurile guvernamentale; 4) proprietatea publică; 5) contractările publice; 6) angajările de forţă de muncă guvernamentale. E important de notat că cele şase dimensiuni pot evolua diferit. Astfel, deşi pe o anumită dimensiune sectorul public poate să scadă, el poate să se menţină la acelaşi nivel sau chiar să crească pe o alta. De exemplu, în ţările post-comuniste proprietatea publică a scăzut foarte mult, în primul rând datorită privatizării. Dar în unele dintre ele angajările făcute de stat au crescut, deoarece a crescut birocraţia. Sau, întrucât taxele au crescut, statului în revine o proporţie mai mare decât în trecut din produsul intern brut.