Introducere în știința politică

Atunci când a fost creată, noțiunea de regim politic a permis, înainte de toate, structurarea intelectuală a acelei relații despre care pomeneam în prima noastră întâlnire, și anume relația dintre exercitarea autorității și supunere, dintre cei care poruncesc și cei care se supun. În acest sens, regimul este cu totul altceva decât ceea ce noi numim, în epoca modernă, stat sau decât relația dintre stat și societate (Leo Strauss).

Platon.

cinci forme de regim

1. cetatea cea mai bună, căreia îi spune aristocratică sau regală și pe care, mai târziu, modernii o vor numi cetatea ideală sau utopia lui Platon. - regimul cel mai bun, în care există o armonie perfectă, filosofii guvernând potrivit rațiunii. Această cetate este însă, înțelegem de la Platon, foarte fragilă

2. regimul numit timocrație sau timarhie, numele acesta fiind legat, așa cum vom vedea imediat, de o parte a sufletului. - . Cetatea timocratică este un regim al războinicilor, o cetate în care guvernează cei care fac război în numele celorlalți. Armele, și nu rațiunea, sunt dominante aici. Omul timocratic e un om ambițios, unul care vrea să-i supună pe ceilalți: el nu e interesat, spune Platon, nici de matematică, nici de muzică, e un om irascibil, o persoană care se poartă foarte sever cu semenii săi

3. un regim numit oligarhie, - guvernarea celor bogați. Cetatea oligarhică e cetatea dominată de cei bogați care, observă autorul Republicii, sunt puțin numeroși. Aflați la cârma regimului, cei bogați, puțin numeroși, îi exclud pe cei săraci, foarte numeroși. Cetatea oligarhică este una dublă.

4. democrație - cei mulți se află la putere în numele egalității și al libertății. Cetatea democratică este, pentru Platon, o cetate a libertății și a egalității fără opreliști. E regimul cel mai frumos - ne spune filosoful - pentru că în democrație găsim cea mai mare varietate de comportamente.

5. tirania - Tiranul este creat de cei care, în regimul democratic, caută un protector. Zămislit pentru a-i apăra pe cei slabi, tiranul îi va domina pe toți cetățenii. Tirania e regimul cel mai rău.

aceste cinci regimuri posibile decurg unul din celălalt. Cu alte cuvinte, există o ordine, o succesiune a lor: istoric vorbind, se trece de la cel mai bun regim, cetatea aristocratică sau regală, la timocrație, pentru a ajunge apoi la oligarhie, democrație și tiranie.

Al doilea lucru ce merită reținut este acela că, pentru fiecare regim în parte, Platon face portretul omului care i-ar corespunde: omul democratic pentru regimul cu acest nume, omul tiranic pentru tiranie și așa mai departe. Un element esențial în configurarea acestor portrete este, pentru Platon, structura sufletului. Pentru antici în general, felul în care e organizat sufletul influențează modalitatea în care oamenii reacționează și interacționează. La Platon, sufletul e alcătuit din trei mari părți:

1. una rațională sau logică, apoi

2. parte pasională, numită thymos, de unde și numele celei de-a doua forme de regim (timocrație), și, în fine, partea cea mai de jos, dorințele umane sau, cum se spune astăzi,

3. satisfacțiile primare.

Aristotel, discipolul lui Platon, va schimba radical felul în care sunt descrise regimurile, pentru că, va lua în seamă împrejurările istorice. În plus, Aristotel sistematizează discuția, definind, mai întâi de toate, două criterii pe care le consideră esențiale în structurarea relației dintre autoritate și supunere. Cele două criterii sunt

a) numărul celor care exercită autoritatea și

b) scopul pe care aceștia îl urmăresc.

Combinând aceste două criterii, Aristotel descrie șase regimuri.

Thomas Hobbes: în viziunea lui, ipoteza potrivit căreia stă în firea omului să trăiască împreună cu ceilalți este cu totul și cu totul falsă. Hobbes caută să discrediteze această viziune într-un mod ironic și foarte radical. La Hobbes găsim, de altfel, o distincție foarte clară proprie gândirii politicii moderne, și anume distincția între o stare de natură și o stare civilă sau politică. Potrivit modernilor, în starea de natură, adică în acea stare în care oamenii trăiesc potrivit legilor firii, ei sunt dominați de pasiuni și se află într-un război permanent, care face ca viața lor să fie oribilă, fiecare individ fiind pândit de pericolul de a fi ucis de către unul dintre semenii săi. Pentru a depăși această stare de natură, indivizii trebuie să își folosească rațiunea și să încheie un contract social care îi va reuni într-o comunitate politică. Altfel spus, comunitatea politică nu este ceva natural, ea nu e înscrisă în firea indivizilor, ci este rezultatul unui acord, al unui consens pe care indivizii îl realizează folosindu-se de rațiune. În acest sens, comunitatea politică este ceva construit, un obiect artificial, și nu natural.

- în cazul monarhiei nu există nicio diferență între binele propriu și binele general: acestea se află într-o identitate perfectă. Cum pentru Hobbes nu există o distincție între regimuri bune și regimuri rele, numărul lor este redus la trei: regalitatea sau monarhia, regimul în care unul singur guvernează, aristocrația, regimul în care o minoritate guvernează, și, în fine, democrația, regimul în care o majoritate guvernează. Vedem deci că distincția între unul, o minoritate și o majoritate rămâne funcțională.

Montesquieu.

1. regimul republican,

2. monarhia și

3. despotismul.

Acestea sunt delimitate de un criteriu esențial. Este vorba despre un criteriu pe care l-am pomenit cu referire la Omul politic al lui Platon, și anume existența sau absența legilor.

Pentru Montesquieu, există un regim fără lege numit despotism și două regimuri aflate sub autoritatea legilor: republica și monarhia. Fac aici o mică paranteză: distincția foarte netă între republici și monarhii o găsim prima dată la altcineva, și anume la Machiavelli. Montesquieu le așază în aceeași categorie, a regimurilor legale, pentru ca apoi să distingă două tipuri de republici, democrația și aristocrația, regimul majorității, respectiv cel al minorității. Această deosebire este însă secundară în raport cu cea dintre unul și mai mulți.

Pentru a ilustra primul tip, voi evoca opera lui Raymond Aron, despre care am mai vorbit în primele conferințe. Pentru autorul francez există două mari tipuri de regimuri: regimul de partid unic (sau monopolist) și, respectiv, regimul constituțional-pluralist. Așa cum se poate observa cu ușurință, numele acestor regimuri nu mai trimit în niciun fel la tipologiile antice sau din zorii epocii moderne. Pe de altă parte însă, trebuie spus că, dincolo de denumiri, Aron menține o legătură strânsă cu istoria teoriei politice. Astfel, el considera că distincția între unul și mai mulți este încă foarte relevantă pentru înțelegerea politicii. Numai că această distincție nu mai poate privi persoane, spunea Aron, ci partide.

Quermonne: există patru elemente care configurează un regim: legitimitatea (adică o justificare fundamentală a regimului), structura, un sistem de partide și, în fine, statul.

Foarte influente în anii ’60 și ’70 au fost, de asemenea, descrierile regimurilor în termeni de dezvoltare, descrieri cuprinse în cadrul așa-numitelor teorii ale dezvoltării politice. Doi dintre autorii care au subscris acestei paradigme sunt Gabriel Almond și George Powell. Potrivit lor, regimurile cunosc o evoluție în timp, pe măsura diferențierii și specializării structurilor politice și, pe de altă parte, pe măsura secularizării culturii politice. Aceasta din urmă e înțeleasă ca o definire rațională a relațiilor dintre individ și structurile politice. Folosind aceste criterii, Almond și Powell descriau trei mari tipuri de regim: este vorba,

regimurile primitive, în care structurile politice sunt intermitente, iar diferențierea rolurilor și funcțiilor politice este foarte precară;

regimurile tradiționale, cele în care există structuri diferențiate și specializate, dar cetățenii sunt absolut pasivi, nejucând vreun rol în articularea regimului;

regimurile politice moderne, în care avem atât o structurare foarte clară, o diferențiere a structurilor politice și a funcțiilor politice, cât și o participare semnificativă a indivizilor la viața publică.

Vedem, așadar, cum e modificat tabloul regimurilor în vremea din urmă.