Extras din curs
Capitolul 1
Ştiinţa politică azi. Însemnări asupra concepţiei lui Gianfranco Pasquino
La sfărşitul anilor ’50, Gabriel Almond şi Bingham Powell imputau ştiinţei politice în general, celei americane, în special, trei defecte fundamentale:
a) provincialismul – în sensul că analiza politologică a sistemelor politice s-a concentrat îndeosebi asupra unui număr restrâns de sisteme din spaţiul european şi occidental, vizând doar marile democraţii din Marea Britanie, S.U.A., Germania şi Franţa şi, prin opoziţie Uniunea Sovietică;
b) descriptivismul – în majoritatea lor, studiile sunt centrate pe analize factuale, limitându-se doar la descrierea caracteristicilor sistemelor politice analizate, fără a exista preocupări teoretice (elaborarea de ipoteze şi generalizări, examinări concrete, realizarea de comparaţii explicite şi riguroase etc.);
c) formalismul – atenţie excesivă acordată variabilelor formale, instituţiilor, normelor şi procedurilor, neglijându-se funcţionarea reală a sistemelor politice, interacţiunile dintre structuri, evoluţia sistemelor.
Cu câteva excepţii, ştiinţa politică din anii ’50 era “fundamental eurocentrică, descriptivă şi formalistă”
Este de remarcat faptul că, în timp ce David Easton alege direcţia comportamentismului în scopul orientării ştiinţei politice pe direcţia teoretizării şi al ştiinţificităţii, în 1966 Almond şi Powell îşi propun o direcţie cu două componente: cea a politicii comparate şi cea a dezvoltării politice. “Răspunsul la expansiunea în câmpul politicii – scrie Pasquino – trebuia să fie de acceptare a provocării şi de pregătire a instrumentelor cu care să se analizeze procesele de formare, funcţionare şi transformare ale sistemelor politice”.
Easton, prin teoria sa, va solicita răspunsuri la întrebări de tipul ce este politica? şi ce este ştiinţa? Iar el va formula răspunsuri prin care dovedeşte că puterea nu este singura formă de manifestare a politicii, că există mai multe forme de putere, atributul “politic” neputând fi considerat intrinsec tuturor acestor forme, că politica nu poate fi analizată doar prin raportare exclusivă la stat, că politica nu semnifică doar conflicte cauzate de putere, ci şi consens, cooperare. “Pe de o parte, puterea ca obiect de studiu al ştiinţei politice, este un domeniu prea vast, atunci când depăşeşte cadrul politicului; pe de altă parte, este prea limitat, pentru că politica nu înseamnă numai conflicte cauzate de putere, ci şi diferite forme de colaborare, de coalizare sau de consens”.
Am demonstrat în capitolul destinat puterii politice că statul este o formă – dar nu unica – de instituţionalizare a acesteia, existând forme ale puterii neetatice.
De aceea împărtăşim punctul de vedere exprimat de către Pasquino care, referindu-se la existenţa politicii “în afara statului” despre care vorbeşte Easton, concluzionează că statul “reprezintă o formă tranzitorie de organizare politică”. Aceasta, în măsura în care sensul cuvântului “tranzitorie” vizează:
- preexistenţa politicului şi politicii prin raportare la stat;
- menţinerea politicului şi politicii şi în ipoteza în care va putea fi înlocuit cu alte forme de organizare politică;
- existenţa politicii şi în forme şi niveluri organizatorice inferioare statului (în subsisteme ca cel de partid, sindicat, cel al intereselor organizate);
- existenţa politicii la niveluri superioare statului (în raporturile ce se stabilesc între state, la nivelul organismelor internaţionale, în planul relaţiilor internaţionale).
Viziunea introdusă de Easton încă din 1953 şi împărtăşită chiar în anii ’90 exprimă tendinţa politologilor în a deplasa accentul în ştiinţa şi teoria politică dinspre stat către sistemul politic devenit “locul politicii”, interpretat ca “un sistem de interacţiuni, distinct de celelalte comportamente sociale, prin care valorile urmează a fi atribuite unei societăţi în mod imperativ”. Deci, politica este înţeleasă ca “o atribuire imperativă de valori pentru societate”, iar ştiinţa politică are ca obiect analiza modalităţilor (diverse şi complexe) la care recurg sistemele politice pentru atribuirea imperativă a valorilor.
Este important de ştiut care este gradul de imperativitate al acestei modalităţi de atribuire şi ce valori se impun a fi atribuite în mod imperativ.
Fundamentându-se pe contribuţii antropologice, sociologice şi cibernetice în analiza conceptelor de structură şi funcţie Easton îşi orientează discursul către comportamentismul politic caracterizat, pe de o parte prin accentul pus pe necesitatea de a observa şi analiza comportamentele concrete ale actorilor politici (indivizi, grupuri, mişcări organizaţii) şi, pe altă parte, prin apelul la tehnici specifice precum interviuri, sondaje de opinie, analize de conţinut, simulări, cuantificări rafinate.
În concepţia sa, pentru a deveni o ştiinţă, analiza politică trebuie să se orienteze exclusiv în această direcţie. Iar ştiinţa politică, purtând viziunea comportamentistă, se răspândeşte foarte mult în spaţiul american, urmărind, cum spune Pasquino, o multitudine de obiective precum:
a) să observe în comportamentele politice acele regularităţi care pot fi exprimate în generalizări sau teorii cu valoare explicativă şi predictivă;
b) să le supună verificării, adică să le confrunte cu comportamente şi activităţi asemănătoare, pentru a-şi pune la încercare capacitatea explicativă;
c) să elaboreze tehnici de obervare, de strângere de înregistrare şi de interpretare a datelor;
d) să apeleze la cuantificare, adică, în măsura posibilităţilor, la “măsurarea” fenomenelor, în intenţia de a obţine o cât mai mare precizie;
e) să facă deosebirea între valori şi fapte, ţinând seama de faptul că aprecierea etică şi explicaţia empirică implică două tipuri diferite de afirmaţii, fără ca, în felul acesta, să i se refuze cercetătorului politic posibilitatea de a face ambele tipuri de afirmaţii;
f) să propună sistematizarea cunoştinţelor dobândite în urma unei strănse conexiuni între teorie şi cercetare (“cercetarea care nu este dirijată de teorie poate fi nesemnficativă şi teoria care nu este susţinută cu date poate fi neproductivă”);
g) să ia în considerare ştiinţa pură, pentru că, în ceea ce priveşte aplicarea cunoştinţelor, este important ca înţelegearea şi interpretarea comportamentelor politice să preceadă, în mod logic, orice efort aplicativ;
h) să opereze în direcţia unei integrări în ştiinţele sociale, întrucât cercetările în domeniul politic pot ignora concluziile care aparţin altor discipline, numai cu riscul de a slăbi validitatea şi generalitatea propriilor lor rezultate. Recunoaşterea acestei legături va face ca ştiinţa politică să-şi recapete poziţia pe care o deţinea în secolele trecute şi să stea din nou în centrul ştiinţelor sociale.
Demersul introdus de Easton conduce către o ruptură epistemologică cu cercetările şi analizele politice întreprinse de către cei care n-au apelat la principiile comportamentismului, iar procesul de redefinire a politicii, început prin anii ’20 ai secolului trecut, este condus către o imitare paradigmatică a ştiinţelor naturii (îndepărtându-se de ştiinţele sociale). Dar intenţia introducerii unui grad înalt de “ştiinţificitate” a avut şi rezultate perverse: cu toate că ştiinţa politică acordă importanţă elaborărilor teoretice, pentru mulţi analişti tehnicile ajung să predomine faţă de teorii (în cele mai multe cazuri acestea rămân de nivel mediu) ajungându-se la hiperfactualism (culegere dezordonată de date mai abundente şi confuze, apreciere prematură a unor fenomene neînsemnate).
Nevoia de ştiinţificitate aduce ştiinţa politică în faţa unui risc, aşa cum remarca Lipset: riscul pierderii autonomiei, al specificităţii în privinţa obiectului şi metodei, fiind invadată de alte discipline, îndeosebi de economia politică.
În faţa unor noi provocări precum apariţia sferelor de influenţă a statului asupra societăţii civile (keynesismul, “statul bunăstării”), câmpul de cercetare al ştiinţei politice se extinde, iar politica concepută ca “atribuire de valori pentru o societate” trebuie să vizeze fenomene tot mai numeroase şi mai diverse, crescând numărul de sisteme politice existente azi.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Introducere in Stiinte Politice.doc
Alții au mai descărcat și
• CAUZELE APARTITIE FASCISMULUI: -pierderile din primul razboi mondial -scaderea nivelului de trai -tensiunile sociale(greve...
ACTORI POLITICI COLECTIVI Aparitia partidelor politice in Europa I. Abordarea problemei Originea partidelor politice poate fi abordata in mai...
Idei Generale Despre Partidele Politice Repere Teoretice Privind Definirea Partidelor Politice Problema definirii partidului politic a constituit...
Capitolul I. Precizãri conceptuale. I.1 Conceptul de regim politic. Cu toate cã se observã acordarea unei importante din ce în ce mai scãzute de...
1. PARTID ŞI IDEOLOGIE POLITICĂ – DEFINIREA CONCEPTELOR 1.1. Pluripartidismul şi sistemul democratic Sistemul democratic modern bazat pe...
INTRODUCERE intre toate stiintele despre societate studiul sistematic la politicii este, paradoxal, atât cel mai vechi cât si cel mai nou tip de...
Notă: Conținutul acestui material a fost preluat parțial sau integral din literatura de specialitate. Textele aparțin cercetătorilor menționați...
Te-ar putea interesa și
Cristian Preda este profesor la Facultatea de Siinte Politice a Universitatii din Bucuresti si editorul revistei Studia Politica,doctor in stiinte...
Introducere Problema locului criminologiei in sistemul stiintelor a reprezentat uneori un subiect de controversa intre specialistii din acest...
Introducere Israel M. Kirzner ( Yisroel Mayer Kirzner ) s-a nascut la 13 februarie 1930 in Londra, Anglia, ca fiu al unui bine cunoscut rabin. A...
Introducere Tema de faţă se referă la modul în care studenţii îşi aleg liderul de opinie şi pe baza căror criterii îşi selectează aceştia liderul....
Democratia poate fi definita si ca guvernarea de catre popor si pentru popor. In acest context, se naste o dilema: cine pe cine conduce? Se poate...
Atunci când a fost creată, noțiunea de regim politic a permis, înainte de toate, structurarea intelectuală a acelei relații despre care pomeneam în...
În cadrul stiintelor politice, Politologia ocupa un loc important prin problematica pe care o abordeaza. Politologia reprezinta una dintre cele...
I. Politica Strauss: politica se deosebeste de celelalte orizonturi prin tot ceea ce tine de domeniul politic. Nu presupune neutralitate....