Introducere în științele politice

1. Originile domeniului ştiinţelor politice;

A. Problema originilor comune ale ştiinţelor socio-umane; istoria disciplinei.

B. Specificul abordării politologice în cadrul ştiinţelor sociale – obiectul ştiinţei politice.

C. Raportul ştiinţei politice cu celelalte domenii socio-umane – istoria, dreptul, sociologia, economia. Ştiinţe politice vs Ştiinţă politică.

A. Marea majoritate a manualelor de ştiinţe politice pornesc prin a afirma rădăcinile străvechi ale domeniului, fixând începuturile acestuia undeva în antichitatea greco-romană. Fără îndoială că în această perioadă tema politicului în sensul său larg este subiect al interogaţiilor filosofice, al (filosofiei) istoriei, eticii, ştiinţei militare ori religiei.

Carl Friedrich pare a fi îndreptăţit să susţină că „SP este cea mai veche şi totodată cea mai tânără ştiinţă despre om”. Ştiinţa politică în acest sens implica mai degrabă o reflexie normativ-filozofică privind organizarea politică a societăţii, guvernarea, etc şi nu analizarea obiectivă şi imparţială, prin utilizarea unor metode clar definite, a realităţii politice. În acest stadiu, gândirea politică nu îşi pune deloc problema distincţiei între fapte şi valori, între momentul descriptiv şi cel prescriptiv.

Maurice Duverger priveşte istoricul ştiinţei politice ca fiind împărţit în două mari etape, despărţite de momentul critic al ascensiunii acestei discipline în rândul obiectelor de studiu academic. Practic, vorbim despre un îndelungat proces de constituire a politicii ca disciplină autonomă, proces ce vede o transformare de la „arta politică” (grecescul politike techne), ca artă practică aşa cum a fost ea considerată în Grecia antică, la asocierea conceptului de „ştiinţă” politicului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pornind de la criteriile identificate mai sus, putem identifica trei mari etape în constituirea ştiinţei politice ca domeniu de studiu:

1. cea a precursorilor(a celor care pregatesc temelia stiintei)

2. cea a întemeietorilor

3. cea a apariţiei ştiinţei politice în sens modern

Machiavelli, Nicollo (1469-1527) – Principele; Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius; Istorii florentine – încearcă să urmărească, din punct de vedere metodologic, „adevărul concret al faptelor”, abandonând astfel planul speculaţiei filosofice şi normative.

Auguste Comte, părintele pozitivismului, revendicat în egală măsură şi de alte domenii ale ştiinţelor sociale, în special de sociologie (1798- 1857) – impune ideea că fenomenele sociale şi politice pot să constituie obiectul unei analize ştiinţifice, asemeni fenomenelor naturii – savanţii trebuie să ridice politica la rangul unei ştiinţe de observaţie. Cu toate acestea, în opera comteană, în special în Politica pozitivă, politica este mai întâi absorbită de sociologie, pentru a fi fatalmente înghiţită de „religia pozitivă”, astfel rămânând în continuare o simplă „artă” aplicativă, fără un statut ştiinţific autonom.

Tocqueville (1805-1859) - introduce metoda comparativă în a sa Despre democraţie în America – „deşi am vorbit foarte rar despre Franţa în cartea mea, nu am scris nici o pagină din ea fără a o avea, ca să zic aşa, în faţa ochilor” (Kling, 69)

În a doua jumătate a sec 19, preocupările de ştiinţă politică sunt tot mai des integrate istoriei, sociologiei sau dreptului public. Din cadrul acestuia din urmă începe a se diferenţia, în special în cazul autorilor germani Hegel, Kant, printre principalii fondatori), o „teorie generală a statului” sau o „ştiinţă a statului” – Staatslehre – care însă considera domeniul propriu-zis al politicii ca reprezentând mai degrabă o disciplină inferioară. Reflexia cu privire la politică, odată atins stadiul academic, tinde să fie, cum aminteşte Marcel Prelot „dezmembrată şi părăsită”, devenind astfel „o ştiinţă fără conţinut”. Apare acum conceptul larg de „ştiinţe politice”, ce alătură sub o aceeaşi umbrelă economia politică, sociologia politică, dreptul politic, istoria politică, geografia politică şi, mai târziu, relaţiile internaţionale.

Încetul cu încetul însă, domeniul ştiinţei politice începe a căpăta autonomie, ca produs al schimbărilor masive la nivelul economiei şi societăţii – creşterea rapidă şi concentrarea industriei, proliferarea marilor oraşe, în special în SUA, populate de emigranţi veniţi de peste ocean. Politica aici se schimbă şi ea, apărând:

- boss-ul electoral (antreprenori politici cu resurse şi capacitate de a mobiliza, organiza şi disciplina un electorat în cea mai mare măsură ignorant;

- se dezvoltă „maşinăria de partid” ca instituţie ierarhică şi birocratică, dotată cu capacitatea de a manageria resursele şi oamenii din teritoriu;

- proliferează fenomenul corupţiei politice la toate nivelurile, originată în interesele marilor corporaţii;

=> Dacă până atunci cercetătorii europeni precum Comte, Mill, Tocqueville, Marx, Spencer, Weber, Durkheim, Pareto, Michels, Mosca, Ostrogorski ori Bryce se găseau în stadiul de pionierat al diverselor ramuri ale ştiinţelor politice, precum sociologia, antropologia sau psihologia politică, cercetătorii americani de ştiinţă politică încep a se axa pe producţia de studii monografice serioase privind grupurile de presiune şi activităţile de lobby: Pendleton Herring scrie, în 1929, despre grupurile de presiune şi congres, Peter Odegard despre Liga Americană Anti-Saloon în 1928, etc.

1. Scoala de la Chicago (cca. 1920-1940) – constituită în jurul lui Harold Gosnell şi a lui Charles E Merriam. Cei doi au realizat, în 1924, primul studiu privind atitudinile de vot, cu ocazia alegerilor municipale din Chicago. Mai apoi, Gosnell va realiza „primul experiment întreprins vreodată în ştiinţa politică”: o cercetare privind efectele asupra votului ale unei campanii non-partizane prin poştă, ce viza participarea la vot în alegerile naţionale şi locale din 1924 şi 1925.

Harold Lasswell (1902-1978)- contribuie, între 1927 şi 1939 cu o serie de studii originale ce se vor constitui ca adevărate pietre de temeile în cercetarea unor noi dimensiuni ale politicului:

- 1927: Propaganda Technique in the World War – introduce studiul comunicării politice

- 1935: World Politics and Personal Insecurity – insita asupra bazelor psihologice ale comportamentului politic individual, ale diferiteloer tipuri de regimuri şi ale proceselor politice.