Introducere în științele politice

Termenul de revolutie implica în principal o schimbare rapida, fundamentala si violenta a valorilor dominante ale unei societati, a institutiilor politice, a structurii sociale, precum si în conducerea si activitatea politica a guvernului . În timp apare în cadrul unei societati credinta ca este capabila sa schimbe mediul în care traieste, ca este capabila sa-l controleze si, mai mult, ca are dreptul sa o faca. Esenta politica a revolutiei consta în însasi expansiunea rapida a constiintei politice si mobilizarea rapida a noilor grupuri din societate, la o asemenea viteza încât institutiile politice nu mai au capacitatea sa le asimileze. O asemenea explozie a participarii politice s-a desfasurat si în România în decembrie 1989. Însa orice revolutie implica si o a doua faza, si anume crearea si institutionalizarea noii ordini politice. Pentru ca o revolutie sa fie considerata victorioasa ea trebuie sa implice mobilizarea politica rapida alaturi de institutionalizarea politica rapida.

În România, înainte de 1989 a existat un regim totalitar în care organizarea si conducerea societatii erau în sarcina unui partid totalitar. Regimul totalitar s-a bazat extrem de mult pe suportul afectiv al populatiei, cautând în mod constient dezinformarea permanenta a maselor precum si propulsarea unei ideologii totalitariste ascunse cu foarte mare grija sub forma unei false democratii. Participarea politica era extrem de scazuta, la loc de cinste aflându-se mobilizarea politica, pe care se si baza de altfel elita totalitarista. Conducerea societatii se realiza de la nivelul celor mai înalte structuri de partid, PCR-ul urmarind sa cuprinda întreaga populatie si interzicând existenta alte partide politice tocmai pentru a-si asigura siguranta stabilitatii. În momentul în care institutiile acestui regim au fost depasite de pretentiile prezentului s-a realizat acea explozie populara, de o intensitate care i-a uimit pe multi analisti politici. Cu câteva luni înainte nimeni nu ar fi banuit ca asemenea evenimente vor avea loc în România, o tara considerata adepta a status-quo-ului politic.

Notiunea de regim politic este atasata institutiilor guvernamentale, modul de organizare a puterilor si raporturile dintre puteri constituind elemente definitorii al regimului politic. Regimul politic indica de fapt daca o societate este cu adevarat democratica sau nu. Democratia reprezinta acea forma de guvernamânt în care puterea apartine poporului iar acesta îsi exercita prerogativele în mod suveran, de la caz la caz prin reprezentantii alesi. Într-o democratie toti cetatenii au drepturi si îndatoriri egale, fara privilegii sau discriminari. Principiile care fundamenteaza o democratie si o fac viabila sunt, printre altele, universalitatea participarii la rezolvarea problemelor publice, consacrarea si garantarea drepturilor si libertatilor individuale, pluralism ideologic, aplicarea principiului majoritatii si pluralismul institutional.

Regimurile politice prezinta în general patru caracteristici majore, care interactioneaza între ele: structurile de comanda, structurile consensului, configuratia intereselor si configuratia drepturilor . Daca ne referim la structurile de comanda în principal ne oprim asupra statului si a institutiilor sale. Statul este o comunitate umana care detine monopolul asupra folosirii fortei legitime într-un anumit teritoriu . Statul român este unitar, constituind o singura formatiune statala, cu un regim constitutional unic, un singur rând de organe de vârf (legiuitoare, administrative si judecatoresti) care exercita autoritatea lor la nivel central iar populatia sa are o singura cetatenie.

Principiul separatiei puterilor în stat a devenit trasatura de baza a democratiilor liberale si garantia esentiala a securitatii individului în raporturile cu puterea. Statul are de îndeplinit trei functii – legislativa, executiva si judecatoreasca si are o organizare piramidala – el prezinta un corp executiv, bicefal, presedintele si guvernul, caruia i se subordoneaza agentiile administrative sau birocratice. Acestea pun în aplicare politica organului legislativ care

elaboreaza legile. Mai exista un corp juridic care aplica legea si mediaza disputele din domeniul legislatiei. Relatiile dintre organe sunt statuate în Constitutia României, un set de reguli scrise care reglementeaza limitele puterii si îndatoririle cetatenilor.

Pentru a identifica tipul de regim dintr-o tara sau alta trebuie în primul rând stabilita apartenenta puterii politice precum si modul exercitarii ei. Este implicat, pe de o parte principiul reprezentativitatii (desemnarea organelor care sa exercite puterea) iar pe de alta parte, principiul distribuirii functiilor puterii între diferitele categorii de organe (functia legislativa, cea executiva si cea judecatoreasca).

Regimul semi-prezidential românesc prezinta doua din trasaturile caracteristice ale regimurilor semi-prezidentiale: presedintele tarii este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat iar guvernul raspunde politic numai în fata Parlamentului. Presedintele poate raspunde juridic în fata Parlamentului la acuzatia de “înalta tradare” dar poate fi suspendat din functie de catre Parlament si pentru încalcarea prevederilor Constitutiei. Durata mandatului prezidential se limiteaza la patru ani putând fi reînnoit pentru înca patru iar cele doua mandate pot fi succesive. Membrii Parlamentului sunt desemnati tot prin sufragiu universal, direct, secret si liber exprimat iar Parlamentul este considerat “organul suprem reprezentativ al poporului român”. Membrii Parlamentului pot fi în acelasi timp si membri ai executivului, Parlamentul fiind omnipotent în materie legislativa.

Functionarii administratiei publice locale – primarii si consilierii locali - sunt alesi prin vot universal, numai prefectii fiind numiti de autoritatile centrale. Functioneaza principiul descentralizarii si al deconcentrarii, o parte a prerogativelor autoritatilor centrale fiind atribuite autoritatilor locale. Acestea au dreptul de a se autoconduce, hotarând asupra politicii locale care trebuie urmata la un moment dat.

Controlul jurisdictional ramâne cea mai eficienta forma de control asupra actelor administratiei de stat. El este un control extern, care are la baza printre altele independenta judecatorilor, ceea ce-i confera deplina autoritate, controlul referindu-se în special la legalitatea actelor si nu la oportunitatea lor.