Italia interbelică

De la razboi la dictatura(1915-1925)

La sfarsitul razboiului, bilantul pierderilor materiale si umane ale Italiei a fost apreciabil.La capitolul morti, cifra a fost de 615.000, iar cel al invalizilor si mutilatilor de 400.000.

Conferinta de Pace de la Versailles, avea sa produca mari deziluzii in opinia publica italiana. Solicitarile delegatiei italiene in probleme teritoriale au intrat in contradictie cu principiul nationalitatilor sustinut de presedintele Wilson si astfel nu au fost onorate.

Italia a fost cuprinsa de o criza morala care s-a manifestat printr-o stare de nemultumire si de iritatie. Nemultumitii au lansat sloganul “victoriei mutilate”.

Criza societatii italiene a fost amplificata de consecintele dramatice provocate de razboi. Economia a fost cuprins de o criza profunda. Lipsa materiilor prime, dezechilibrele regionale si sectoriale au afectat intreprinderile mici si mijlocii. S-a inregistrat o crestere deosebita somajului si ca urmare a demobilizatilor care nu s-au mai putut angaja. Pe plan financiar razboiul a avut efecte dezastruoase. Datoria statului s-a marit de patru ori.

Criza a cuprins si sectorul agricol. Circa 90% din proprietarii fara loturi doreau realizarea reformei agrare promise inca din anii razboiului.

Efectele pe plan social au fost numeroasele greve si revolte cu character politic organizate in unele centre. Muncitorii din sectoarele productive au organizat greve in mediul rural.

In plan politic s-au afirmat mai multe curente si partide: Partidul Socialist Italian, Partidul Comunist condus de Antonio Gramsci si Palmiro Togliati, Partidul Popular Italian de nuanta democrat-crestina. In peisajul politic postbelic au mai reusit sa intre in Parlament radicalii, republicanii si liberalii.

Aparitia si afirmarea fascismului

O caracteristica a vietii politice italiene de dupa primul razboi mondial a constituit-o deplasarea unor oameni politici si reprezentanti ai paturilor sociale spre extreme de “Dreapta” si “Stanga”, dar si spre nationalism. Poetul Gabriel d’Annunzio a ocupat in septembrie 1919 orasul Fiume unde a organizat un regim autoritar si si-a luat numele de “Il Comandante”. In actiunea sa, d’Annunzio a fost ajutat de grenadieri sardinezi si “camasile negre” ale asociatiei nationaliste “Arditti”. La Roma s-a constituit o asociatie “Arditti” la nivel national. Cu sprijinul lui Benito Mussolini au fondat ziarul “L’Ardito” care a constituit liantul ideologic, dar si organizatoric al adeptilor si organizatiilor fasciste. Liderul organizatiei “Fasci Italieni di Combattimento” era Benito Mussolini.

La adunarea din 23 martie Mussolini preciza ca: “Noi ne permitem luxul de a fi aristocrati si democrati, conservatori si progresisti, reactionari si revolutionaro, legalisti si ilegalisti, in functie de circumstantele de timp, de loc, de mediu”.

Adunarea de la 23 martie 1919 a fost considerate momentul istoric al nasterii miscarii fasciste, care insa nu avea coeziunea si structura unui partid politic.

Perioada 1919-1922 din istoria fascismului a fost a ascensiunii si dezvoltarii organizatorice.

Congresul a votat la 10 noiembrie 1921 transformarea in partid; noua formatiune a luat denumirea de Partid National Fascist (PNF), iar ca lider pe Benito Mussolini, care a primit titlul de “Duce”.

Marsul asupra Romei si formarea guvernului Mussolini

Incepand cu 1 august 1922, PNF s-a lansat in cucerirea puterii.

La 30 octombrie 1922, Mussolini s-a instalat la conducerea guvernului, functie ce a pastrat-o pana la finele anului 1943. Primul govern a fost de coalitie, echipa ministeriala fiind formata din conservatori, democrat-crestini si fascisti.

O preocupare a lui B. Mussolini a fost intarirea partidului. La 15 decembrie 1922 a convocat principalele personalitati intr-o reuniune in cadrul careia s-a constituit Marele Consiliu Fascist, organ suprem de conducere al PNF, care se interpunea intre partid si govern. S-a mai hotarat crearea Militiei Voluntare pentru Securitatea Nationala, subordonata lui Mussolini.

Constituirea si consolidarea regimului fascist

Perioada octombrie 1922 - 3 ianuare 1925 este apreciata in istoriografia italiana ca perioada “de tranzitie de la vechiul stat liberal la un regim in sens propriu”.

La 10 iunie 1924 s-a aplicat cenzura presei. In 1925 a fost interzisa activitatea partidelor politice si a sindicatelor libere. Liderilor din opozitie li s-a fixat domiciuliul fortat ori au fost trimisi in temnitele de pe insulele Lipari.

Aparatul represiv s-a intarit prin crearea politiei secrete. Puterile legislative ale “Ducelui” au fost extinse, el putand emite decrete-legi fara control parlamentar. Prin legea pentru aparare a statului s-a reintrodus pedeapsa cu moartea si s-a creat un Tribunal Special pentru judecarea crimelor si delictelor politice.

Controlul societatii si cultul personalitatii lui Mussolini au constituit elemente esentiale ale manipularii propagandiste ale regimului fascist. S-au introdus o serie de masuri menite sa stimuleze sporul demografic.