Management și Marketing Politic

1. Conceptul de Management Politic

Managementul, ca orice ştiinţă, a apărut ca răspuns la problemele practice cu care se confruntau proprietarii şi administratorii întreprinderilor, iar pe măsură ce fenomenele tehnico-organizatorice şi social-economice s-au amplificat, managementul şi-a consolidat poziţia îmbogăţindu-şi baza metodologică.

Literatura de specialitate arată că noţiunea de MANAGEMENT îşi are originile în limbile italiană şi franceză.

De la verbul latin - MANEO - a rămâne, s-a ajuns în limba franceză la cuvântul - MAISON - casă şi la - MENAJ - gospodărie.

De la substantivul latin - MANUS - mână, s-a format în italiană - MANEGGIO - prelucrare manuală.

Din franceză sau italiană a ajuns în engleză sub forma verbului derivat - MANAGE - care are diverse înţelesuri, printre care şi - de A ADMINISTRA sau A CONDUCE, formând cuvintele MANAGER, MANAGEMENT.

În limba română termenul de MANAGEMENT are un conţinut specific intraductibil, dar tacit s-a instituţionalizat terminologia de - “organizare şi conducere” ca echivalent al termenului de MANAGEMENT.

După cum se observă şi din evoluţia noţiunii de management, aceasta a fost folosită, mai întâi, în sfera sportivă, apoi în cea militară, cu semnificaţia de a pregăti unitatea militară pentru a obţine victoria într-o bătălie, asemănându-se, ca sens, cu termenul american de logistică, apoi în domeniul politicului, ziaristicii şi administraţiei publice, pentru ca în final, pe la mijlocul secolului XX, în anul 1941, James Burnham, să publice lucrarea cu titlul “The Managerial Revolution”.

În această lucrare, managerul era prezentat ca o persoană care dispune de o serie de competenţe, înzestrat cu capacitatea de a organiza o întreprindere în spirit novator şi expansionist.

În funcţie de elementele specifice ale sale, Managementul a avut de-a lungul timpului o serie de definiţii, specialiştii nereuşind să cadă de acord asupra unei definiţii universale.

În conformitate cu dicţionarul limbii engleze, Managementul cuprinde necesitatea de proiectare, planificare, administrare, control şi dirijare a unei activităţi, îndreptate spre un scop bine determinat cu maximum de eficienţă.

Dicţionarul francez LAROUSSE defineşte Managementul ca “ştiinţa tehnicilor de conducere a întreprinderii“.

REECE şi O’GRADY, definesc managementul ca fiind procesul de coordonare a resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare în vederea realizării scopurilor întreprinderii.

C Russu consideră că managementul desemnează ştiinţa conducerii întreprinderilor.

Toate aceste abordări ale managementului pun accentul pe latura de organizare şi conducere ca apanaj al sporirii eficienţei şi competitivităţii, neglijând rolul primordial al factorului uman.

Astfel, managementul politic este considerat ca fiind un instrument cu ajutorul căruia organizaţia politică poate să fie condusă în mod profitabil; iar procesul managerial se bazează pe exigenţele generale ale ştiinţelor aplicate, pe un proces continuu de dezvoltare a ştiinţelor în domeniu, pe observarea riguroasă a organizării şi desfăşurării activităţilor, pe analiza sistematică a reuşitelor şi eşecurilor.

Folosind o metodologie proprie de investigare, managementul, ca ştiinţă, preia informaţii referitoare la procesul de management şi la comportamentul echipelor manageriale, pe care le supune unor procedee specifice de analiză şi sinteză, cu scopul de a valida experienţa pozitivă din domeniu, de a perfecţiona metodele şi tehnicile de management existente şi de a adăuga altele noi.

Măiestria liderului de a aplica, la realităţile organizaţiei politice, cunoştinţele ştiinţifice în condiţii de eficienţă este considerată ca fiind o artă.

In consecinţă, managementul politic ca artă, se bazează pe personalitatea liderului, pe capacitatea acestuia de a se purta cu oamenii, cu salariaţii şi cu partenerii organizaţiei politice. Prin această prismă, managementul politic apare ca îndeletnicire, ca pricepere, ce se diferenţiază în raport cu experienţa, vocaţia, talentul sau priceperea liderului.

Managementul politic, ca artă, evidenţiază latura pragmatică a acestuia, constând în măiestria liderului de a aplica, la realităţile organizaţiei politice, cunoştinţele sale în condiţii de eficienţă.

Americanul W. H. Newman, consideră managementul ca fiind o stare de spirit, un mod de a privi şi aborda problemele, o modalitate concretă de a dirija într-o viziune dinamică, îndreptată către un scop bine conturat, respectiv către eficienţa maximă în orice activitate.

Această stare de spirit se reflectă într-un anumit mod de a privi fenomenul managerial, prin abordarea problemelor ce ţin de procesul de management într-o manieră concretă de a dori, căuta şi a accepta progresul.

Ca stare de spirit, managementul a devenit indispensabil în organizarea şi conducerea oricărei activităţi economice, căpătând o importanţă din ce în ce mai mare. Succesele şi eşecurile întreprinzătorilor, guvernelor, standardul de viaţă al populaţiei etc., sunt tot mai mult legate de calitatea procesului managerial, de modul în care managerii exercită acest proces.

Managementul politic este procesul organizatoric prin care orice responsabil de gestiune, indiferent de locul său în organizaţia politică, contribuie la sporirea eficienţei şi competitivităţii prin captarea, prelucrarea şi transmiterea în timp optim a informaţiei, utilizând elemente teoretico-metodologice.

Managementul politic nu poate şi nu trebuie să fie perceput ca un panaceu universal capabil să rezolve toate problemele cu care se confruntă o comunitate umană.

Rezultatele tuturor cercetărilor în domeniul managementului politic s-au concretizat într-o serie de practici şi metode care motivează necesitatea de a ameliora acţiunile de reglementare, guvernare, influenţare şi direcţionare a activităţilor din cadrul societăţii.

Cucerirea şi exercitarea puterii politice în societate constă în folosirea unui sistem de direcţionare prin politici publice a vieţii sociale în ansamblul său. Aceasta presupune perfecţionarea continuă a sistemului de elaborare şi aplicare a politicii