Marile puteri

Marile puteri

Vorbind despre marile puteri (supraputeri), înţelegem următoarele:

- există două sau mai multe puteri comparabile ca poziţie: ex. modelul bipolar al sistemului internaţional după 1945 – Uniunea Sovietică și Statele Unite;

- membrii acestui club (al marilor puteri) se află în prima linie în ceea ce priveşte puterea militară: nici o ţară nu poate ajunge în linia întâi din punct de vedere militar politic fără a face paşii necesari pentru a ajunge acolo şi din punct de vedere militar, paşi care astăzi înseamnă dezvoltarea armelor nucleare strategice; o ţară este o mare putere dacă poate să se menţină în faţa tuturor celorlalte, chiar când acestea sunt unite împotriva ei;

- marile puteri sunt recunoscute de celelalte ca fiind concepute de conducătorii şi popoarele lor pentru a avea anumite drepturi şi responsabilităţi speciale – ele îşi revendică dreptul care le este acordat de a juca un rol în chestiuni hotărâtoare care afectează pacea şi securitatea sistemului internaţional.

Astfel, ideea de mare putere presupune şi implică ideea de societate internaţională ca fiind opusă unui sistem internaţional, un organism al comunităţilor politice independente legate între ele prin reguli şi instituţii comune, precum şi prin contacte şi interacţiune.

După al doilea Război Mondial, termenul de mare putere a fost înlocuit cu cel de supraputere. Acesta a fost folosit pentru prima oară în 1944 cu referire la Marea Britanie, SUA și URSS. Din 1945, SUA şi URSS au pus Marea Britanie, Franţa şi Germania în inferioritate, a fost necesar ca cele dintâi să fie considerate supraputeri, deţinând o poziţie mai înaltă decât cea de simple mari puteri.

Odată cu declinul SUA şi al Uniunii Sovietice în raport cu China, Japonia şi grupul de state vest-europene, termenul încetează să mai fie util.

De asemenea, se poate constata că este greşit a se defini marile puteri în funcţie de deţinerea de arme nucleare strategice, deşi capacitatea nucleară militară este o condiţie necesară pentru poziţia de supraputere, ea nu este şi suficientă.

Marile puteri de astăzi sunt considerate a fi SUA, Uniunea Sovietică şi China; Japonia este percepută ca o potenţială mare putere, iar Europa de Vest, atâta timp cât nu este unificată într-un singur stat, nu este nicidecum o putere.

SUA, Uniunea Sovietică şi China par să fie puteri de aproximativ aceeaşi condiţie în politica mondială, care se acceptă reciproc şi sunt acceptate de societatea internaţională ca având aceeaşi importanţă, chiar dacă sursele poziţiei lor diplomatice sunt oarecum diferite în fiecare caz.

Din punct de vedere militar al puterii militare, e discutabil dacă China ar trebui exclusă din pricina stadiului relativ înapoiat al tehnologiei nucleare strategice şi a mobilităţii inferioare a forţelor sale nucleare.

În privinţa celei de-a treia cerinţe pentru poziţia de mare putere, este clar că societatea internaţională priveşte SUA ca pe o putere cu drepturi şi obligaţii speciale. Există destule motive ca Uniunea Sovietică să fie tratată ca o putere care dă dovadă de un simţ al drepturilor şi responsabilităţilor unei mari puteri. Poziţia Chinei ca o putere nucleară, ca membru al consiliului de securitate al ONU şi ca o putere dispusă să ajungă la o înţelegere pe plan politic cu Statele Unite, pe bază de egalitate şi neţinând cont de interesele aliaţilor ei din rândul micilor puteri, sunt aspecte ce scot în evidenţă conduita unui membru al clubului marilor puteri.

Rolul marilor puteri

Contribuţia marilor puteri la ordinea internaţională derivă din inegalitatea forţelor între statele care formează sistemul internaţional. Dacă statele ar fi egale în putere, aşa cum sunt prin lege, şi dacă fiecare stat şi-ar putea revendica pretenţiile cu aceeaşi forţă, este greu de imaginat cum ar putea fi lămurite şi rezolvate conflictele internaţionale sau revendicările oricărui stat.

Deoarece statele sunt foarte inegale ca putere, pretenţiile unor anumite state pot fi ignorate, iar cele ale anumitor alte state recunoscute a fi singurele relevante.

Inegalitatea statelor din punct de vedere al puterii are efectul de a simplifica modelul relaţiilor internaţionale, de a asigura ca părerile unor state să prevaleze, în timp ce poziţia altora să fie ignorată, de a face ca unele conflicte să constituie subiectul central al politicii internaţionale, iar altele să fie trecute cu vederea.

Marile puteri joacă un rol important şi în promovarea ordinii internaţionale prin ducerea unor politici care să le favorizeze şi care să nu acţioneze împotriva lor. Marile puteri îşi organizează relaţiile dintre ele în interesul ordinii internaţionale prin menţinerea echilibrului de forţe, prin evitarea sau ţinerea sub control a situaţiilor de criză dintre ele şi prin limitarea sau preîntâmpinarea războaielor între ele.

Marile puteri exploatează supremaţia lor în relaţie cu restul societăţii internaţionale prin exploatarea unilaterală a preponderenţei lor locale, prin acordul pentru respectarea reciprocă a sferelor lor de influenţă şi prin acţiunea asociată, aşa cum implică ideea de concert al marilor puteri.

Cele două roluri/funcţii principale sunt strâns legate între ele şi greu de separat în realitatea istorică: paşii pe care îi fac marile puteri în organizarea relaţiilor dintre ele duc la încercarea de a asigura o orientare principală a problemelor societăţii internaţionale, iar măsurile luate în vederea exploatării supremaţiei lor presupun un management eficient al relaţiilor dintre ele.

A1) menţinerea echilibrului general

Cea mai importantă contribuţie a marilor puteri la ordinea internaţională este coordonarea relaţiilor dintre ele. Tocmai această funcţie a lor este cel mai larg recunoscută în societatea internaţională şi asigură baza acceptării de către alte state a ideii de drepturi şi obligaţii speciale în cazul marilor puteri.

Organizarea de către marile puteri a relaţiilor dintre ele presupune acţiuni pe care ele le pot întreprinde pentru menţinerea echilibrului general de forţe şi pentru crearea condiţiilor în care poate să reziste un sistem bazat pe state. Echilibrul general este unul în care marile puteri sunt principalele elemente, iar acţiunile duse pentru menţinerea lui depind de uneltiri între acestea. În prezent, aceste măsuri cuprind acţiuni pe care marile puteri le pot duce cu scopul menţinerii relaţiei de intimidare nucleară reciprocă.

B1) evitarea şi controlul crizelor

Menţinerea echilibrului de forţe nu înseamnă relaţii paşnice între marile puteri, cum nici existenţa unei relaţii stabile de inhibare nucleară reciprocă nu garantează pacea nucleară între acestea.