Michel Foucault - a supraveghea și a pedepsi - nașterea închisorii

Desi manevreaza un uimitor volum de informatie istorica, chiar documente inedite cartea nu este o istorie a aparitiei inchisorii, desi astta ar indica subtitlul, cuprinsul si referintele.

Tema centrala a cartii este puterea.

Foucault “inventeaza o noua conceptie despre putere” (Deleuze)

1. Puterea este pozitiva – desi autorul ne propune o imagine putin indulgenta a puterii, aceasta din urma nu este pur si simplu punitiva, reactiva, represiva – pe scurt negativa; desi feroce, detestabila si proliferanta, puterea este o productie continua articulata pe – si alimentata de – nevoile umane, pe care dinamica sa interna le foloseste asadar creator. In plan etic idea unei puteri pozitiva, creatoare si care-si reface energia prin participarea ‘pacientilor’sai face din orice individ un ‘colaborator’, din orice victima propiul sau calau.

2. Puterea este extrateritoriala – definind-o ca proces, ca ansamblu de efecte, ca productie, ca exercitiu, Foucault delocalizeaza puterea. Astfel aceasta nu mai este de gasit in spatii privilegiate si circumscrise – institutiile statului de ex. – ci irupe intr-un spatiu social discontinuu si eterogen, fiid difuza, potential ubicua, dar insociabila cu un loc anume si niciodata globala. In consecinta tipologia institutionala nu este nici stabila, nici cu totul relevanta.

3. Puterea este exercitiu – puterea este mai curand strategie decat posesiune, e exercitata mai curand decat detinuta, nu este un privilegiu al clasei dominanate, ci un efect general al pozitiilor strategice ale acesteia din urma.

4. Puterea functioneaza simultan la nivel macro si la nivel micro – raportul micro/macro nu e un dualism extrinsec, nici nu e complet caracterizat prin diferenta de talie, scara, resurse, ambitii: cele doua niveluri coexista si interactioneaza.

5. Puterea si cunoasterea sunt inseparabile – transformarea fiintei umane in subiect e insotita de constituirea subiectului in obiect de cunoastere prin intermediul practicilor si discursurilr asociate, respectiv spihiatriei, medicinei clinice si teoriei penale.

6. Puterea din viziune istoricistica

Potrivit lui Foucault, evolutia istorica a puterii penale cunoaste un punct de inflexiune in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, cand descompunerea si disparitia Vechiului Regim antreneaza o mutatie a principiilor si practicilor politico – juridice: de la o putere traditionalista – neregulata si discontinua (subinstitutionalizata) - un fel de tranzactie perpetua intre legalitate si ilegalitate, se trece la o putere de tip nou – specifica burgheziei -, care nu mai tolereaza ilegalismele populare, ci isi propune sa le elimine. In Vechiul Regim, pedepsele erau exemplare, fiindca supliciul razbuna lezarea unei autoritati personalizate – chiar sacre: regicizii erau pedepsiti pentru atingerea “celor doua corpuri ale regelui”, si trebuia sa transmita unei populatii slab incadrate institutional un masaj disuasiv. Scenografia si regia minutioasa a casnelor si executiilor publice erau cadrul unei ceremonii politice in care era reconstruita suveranitatea monarhului, tocmai stirbita de delicvent, iar asistenta simnifica prin chiar prezenta ei langa esafod faptul ca recunoaste acea suveranitate.

Frica puterii de miscarile populare a dus mereu la exigenta unei retele cat mai putin permeabile pentru delicte, precum si la principiul unei pedepse sistematice. Tehnic, functia penalitatii continue a fost asumata de politie si sistemul penitenciar. Fapt interesant, politia moderna apare in Franta simultan cu interventia panoptismului de catre Jeremy Bentham. Idea lui Bentham era de a construi o structura circulara din centrul careia un observator ascuns ii putea supraveghea continuu pe cei distribuiti in spatiile de pe circumferinta. Inchisoarea parea aplicatia perfecta a panoptismului, dar merita retinut ca principiul se putea extinde la organizarea comunitatilor umane obisnuite; era un exercitiu utopic, in linia noului ideal al puterii – orasul ciumat: control generalizat, izolare, limitarea drastica a libertatii de miscare si asociete, etc. In amontele inchisorii, gasim institutiile in care se elaboreaza treptat o stiinta a “corectarii” corpului - scoala, cazarma, spitalul, atelierul -, iar in aval avem tesutul institutional modern al fiscalitatii, azilelor spihiatrice, fisierelor si bancilor de date privind populatia, televiziunii cu circuit inchis, etc.

Inchisoarea a fost criticata din capul locului: s-a spus ca nu pedepseste eficient, ca este chiar o uzina de delicventi, o scoala a delictului. Totusi, inchisoarea a rezistata si s-a afirmat ca pedeapsa universala pe la 1820, punand practic punct unei indelungate polemici intre privind raportul dintre delicte si pedepse. Pana la Beccaria, cu toate innoirile – de pilda, proportionalitatea delictelor si pedepselor era o limitare a vointei Printului si anunta noua ideologie capitalista -, ceva din arhaitatea legii talionului subzista in sistemul penal, deoarece, desi teoretic proportionale, pedepsele ramaneau de aceeasi natura cu delictul: executie pentru asasinat, confiscarea bunurilor pentru furt, inchisoarea pentru privarea de libertate. De la Benhtam si pana astazi, principiul proportionalitatii se restrange la durata pedepselor, care devin unice ca natura: desi exista o variatie in regimul detentiei, iar unele state mai aplica pedeapsa capitala, tendinta este de a impune privarea de libertate ca pedeapsa universala si de a transforma astfel insasi esenta relatiei dintre institutiile puterii si delincventi: accentul cade pe supraveghere si terapie, nu pe razbunare si pedepsire. Asadar, societatea noastra e mai curand benthamiana decat beccariana.

Cu alte cuvinte, sustine Foucault, se pedepseste dintotdeana, se supravegheaza doar de la inceputul modernitatii. Ambitia institutionala de a supraveghea se inscrie in escalada functionala a statului modern: societatile moderne sunt tot mai controlate; statul vrea sa “normalizeze” comportamentele; de la pedeapsa exemplara, se trece la pedeapsa sistematica si terapeutica; magistratii devin un fel de “ingineri ai sufletului omenesc”, un fel de medici preocupati mai mult de interioritatea delincventului, nu doar de actele acestuia. Incepand cu promulgarea Codului Penal, inchisoarea pretinde ca e un loc medico-judiciar; aparatul judiciar vrea sa corecteze si sa ingrijeasca, nu sa reprime, el urmareste omul diferit pe tot traseul de la deviatie la delict.

Cinica si pragmatica, societatea moderna reaccepta o anumita marja de ilegalism; amenajeaza un fel de spatiu liber pentru acesta din urma, chiar pentru delicventa; realizeaza ca este mai eficace si mai rentabil sa supraveghezi decat sa pedepsesti; produce si mentine un mediu delicvent, pe care il organizeaza si exploateaza; delincventul devine complicele si ajutorul politiei; inchisoarea ajunge chiar locul in care statul isi recruteaza slujitorii.