Modele ale dezvoltării regionale

CAPITOLUL 1 - TEORII ACTUALE PRIVIND

DEZVOLTAREA REGIONALĂ

1.1. Creştere şi dezvoltare economică

Studierea teoriilor în domeniul dezvoltării regionale constituie un aspect

fundamental, un punct de plecare pentru observarea ulterioară a diferitelor tendinţe,

aspecte şi pentru a le clasifica în funcţie de perioadă, curent economic etc. Mai mult,

consultarea şi analiza diferitelor teorii facilitează apariţia de noi idei, identificarea

complementarităţilor, contribuind astfel la introducerea de elemente novatoare în

domeniu.

Acest capitol îşi propune să facă o analiză a teoriilor de dezvoltare regională,

plasate în contextul general al teoriei dezvoltării economice. Scopul este de a

identifica tendinţe, caracteristici, de a observa nunaţele diferite şi evoluţia în timp a

proceselor de creştere, în funcţie de context, de evoluţia societăţilor şi economiilor.

În cele din urmă, vom observa în ce măsură teoriile economice ale dezvoltării

regionale fundamentează existenţa unei ştiinţe a dezvoltării regionale ca ramură a

ştiinţei economice şi, implicit, a unei politici de dezvoltare regională.

Pentru început, propunem o scurtă analiză a termenilor de dezvoltare

economicăşi de creştere economică1. Astfel, din punct de vedere al politicilor,

dezvoltarea economică poate fi definită prin prisma eforturilor depuse pentru

îmbunătăţirea bunăstării şi calităţii vieţii unei comunităţi prin crearea şi/sau

menţinerea locurilor de muncăşi susţinerea unor venituri mai ridicate2.

În acelaşi timp, există diferenţe semnificative între conceptele de creştere

economicăşi de dezvoltare economică. Creşterea economică se referă la

îmbunătăţirea valorilor printr-o măsură specifică. Venitul sau produsul naţional sunt

exprimate în termeni de măsură a valorii adăugate agregate a economiei naţionale –

produsul intern brut (PIB). Atunci când PIB-ul unei naţiuni creşte, economiştii

consideră că acesta reflectă creşterea economică.

De cealaltă parte, termenul de „dezvoltare economică” implică mai multe

aspecte. În mod normal se referă la îmbunătăţiri într-o varietate de indicatori precum

rata de alfabetizare, speranţa de viaţă şi rata sărăciei. PIB măsoară bunăstarea

economică dar nu ia în considerare elemente precum timpul liber, calitatea mediului,

gradul de libertate sau dreptatea socială. Creşterea economică a oricărei măsuri

specifice nu se constituie într-o definiţie suficientă pentru dezvoltarea economică.

Identificarea unei definiţii a conceptului de dezvoltare economică a

preocupat oamenii de ştiinţă de-a lungul timpului. Adam Smith şi şcoala

teoreticienilor clasici erau la rândul lor preocupaţi de ceea ce poate fi definit drept

„dezvoltare economică”. Conceptul, în accepţiunea sa actuală, a început să fie

studiat numai după anii '30 când economiştii au observat că majoritatea populaţiei

trăia în sisteme economice total diferite de cele capitaliste avansate. În orice caz,

preocuparea principală a constituit-o, timp de câteva decenii, reconstrucţia Europei

după cel de-al doilea război mondial. Doar ulterior atenţia a început să se focalizeze

asupra Asiei, Africii şi Americii Latine.

În acest context, decolonizarea a reprezentat un catalizator important.

Confruntaţi cu o multitudine de state ale căror standarde de viaţă şi instituţii erau

atât de diferite de cele conturate de teoria modernă de dezvoltare din Europa,

teoreticienii au început să analizeze dezvoltarea economică ca şi subiect distinct3.

Înfiinţarea Naţiunilor Unite şi a agenţiilor conexe (Banca Mondială, Fondul

Monetar Internaţional, Organizaţia Internaţională a Muncii) au reprezentat un nou

impuls. Realizarea de numeroase studii prin intermediul acestor organizaţii a condus

la creşterea interesului pentru acest subiect.

Din punct de vedere al abordării sociale a dezvoltării economice, abia în anul

1969, Dudley Seers a disociat elementul de creştere de conceptul de dezvoltare.

Seers susţine că dezvoltarea este un fenomen social mai profund şi implică implică

mai mult decât creşterea venitului pe cap de locuitor, respectiv eliminarea sărăciei,

şomajului şi inegalităţilor4.

Ceea ce subliniază Seers este că, dacă o naţiune din lumea a treia îşi propune

o strategie de dezvoltare, aceasta nu poate utiliza aceleaşi politici ca şi o naţiune

dezvoltată. Dacă, spre exemplu, ţinta macroeconomică o reprezintă creşterea

economică (a PIB), guvernul nu poate estima că, pe baza reducerii fiscalităţii şi a

cheltuielilor guvernamentale, economia va înregistra o rată de creştere similară cu

cea a unei naţiuni dezvoltate. Motivul ar fi că, în primul rând, dacă guvernele din

lumea a treia ar impune taxe, populaţia ar fi într-un grad de sărăcie mult mai

accentuată. De asemenea, guvernul nu poate cheltui mai mult deoarece veniturile

sale provin din ajutoare umanitare. Prin urmare, ar fi avantajos pentru aceste naţiuni

să se concentreze pe reducerea analfabetizării şi educarea populaţiei care să se

califice pentru obţinerea unui loc de muncă, toate aceste elemente conducând, în

cele din urmă, la reducerea sărăciei.

Michael Todaro observă trei obiective ale dezvoltării:

- producerea elementelor care susţin elementele suport ale vieţii precum

mâncare, adăpost, servicii de sănătate şi extinderea acestora pe scară cât

mai largă;

- creşterea standardelor de viaţăşi a auto-aprecierii individuale;

- extinderea posibilităţilor de alegere la nivel economic şi social şi

reducerea sentimentului de teamă.