Partide și Familii Politice

Organizarea partidelor

Distingându-se de orice altã organizatie socialã – familie, scoalã, atelier, club, grup de interes, grup de actiune civicã, armatã, bisericã s.a.m.d. –, un partid politic are drept scop fundamental cucerirea si conservarea puterii. Analiza de continut a diverselor definitii date partidelor politice remarcã o extraordinarã unitate în diversitate. În principiu, trei elemente esentiale revin obsesiv în aceste definitii: (1) partidul politic este o asociatie de tip liber-voluntar; (2) partidul politic are drept liant un anumit proiect politic (ideologie, doctrinã, credintã, opinie, idei sau vederi politice); (3) partidul politic actioneazã în numele acestui proiect pentru a cuceri puterea (total sau partial) prin intermediul alegerilor si pentru a o exercita nemijlocit. Din punct de vedere sociologic, accentul cade totusi pe organizarea partidelor. Astfel, Joseph LaPalombara si Miron Weiner, inventariind trãsãturile definitorii ale unei organizatii partizane, au stabilit patru caracteristici ireductibile ale acesteia:

• o organizatie durabilã, în sensul ca ea sã aibã o sperantã de viatã politicã superioarã liderilor sãi; prin satisfacerea acestei cerinte se eliminã clicile, factiunile sau camarilele; bineînteles, partidele politice pot fi fondate de un sef carismatic, dar în aceastã situatie ele trebuie sã facã dovada cã au capacitatea de a-i supravietui.

• o organizatie completã, în sensul cã ea trebuie sã se întindã de la nivelul central pânã la esaloanele locale; prin acest criteriu se realizeazã deosebirea dintre un partid politic si un simplu grup parlamentar.

• vointa deliberatã de a exercita în mod direct puterea, singur sau cu alte partide, la nivel local si / sau national, în sistemul politic existent sau într-un sistem politic nou; acest criteriu diferentiazã partidele de grupurile de presiune, acestea din urmã cãutând doar sã influenteze puterea, nu s-o detinã.

• vointa de a cãuta sprijin popular atât la nivelul militantilor, cât si al alegãtorilor; prin acest criteriu, partidele se disting de cluburi (fie acestea si politice), care rãmân în general închise în ele însesi din punct de vedere organizational, chiar dacã fac schimb de informatii cu exteriorul.

Politologul român George Voicu aratã însã cã aceste caracteristici nu definesc total conceptul de partid politic, el considerând cã cercetãtorii americani amintiti au omis un atrbut de maximã importantã. Este vorba despre faptul cã partidele sunt, înainte de toate, asociatii de tip voluntar. Cãci o organizatie politicã, îndeplinind cele patru atribute, dacã nu se bazeazã pe un proces de constituire de tip liber si nu se dezvoltã pe voluntariat, ci pe constrângere (ca în cazul partidelor unice din fostese tãri comuniste), nu poate fi un partid politic în sensul propriu al cuvântului.

Observãm cã, atunci când îsi propun sã defineascã partidele politice, foarte multi sociologi si politologi insistã asupra criteriului formal sau organizational, considerând cã nu se poate vorbi despre partid fãrã a se vorbi de organizatie. Mobilitatea structuralã si organizationalã a unui partid existã si depinde de imperativele ierarhizãrii, de exigentele competitiei, adesea chiar de cerintele „pietei” politice si de strategiile electorale, dar – asa cum aratã Maurice Duverger, initiatorul stasiologiei (studiul partidelor politice) – structura organizationalã a partidului rãmâne mereu ca o armãturã. Criteriul organizational este, pentru Duverger, esential în definirea unui partid politic. Fãrã îndoialã, organizatia este un element important pentru a întelege natura socialã a partidelor. În acest sens, Roberto Michels sustinea cã legea sociologicã fundamentalã care stãpâneste inexorabil partidele politice poate fi formulatã astfel: organizatia este sursa de unde se naste dominatia alesilor asupra alegãtorilor, a mandatarilor asupra mandatantilor, a delegatilor asupra celor care deleagã. Concluzia lui Michels ar fi cã „cine zice organizatie zice oligarhie”.

Considerând aceastã perspectivã excesivã, Eldersveld a formulat un model organizational potrivit cãruia partidul politic este, dimpotrivã, un ansamblu deschis, permeabil atât la nivelul de jos, cât si la cel al conducerii executive. Partidul încearcã în permanentã sã atragã categorii sociale marginale si sã le ofere un mijloc de acces la centrele sale de decizii esentiale, ca si o posibilitate de promovare în cadrul structurii sale. De aceea, conchide Eledersveld, un partid este mai degrabã o structurã de control „stratarhic” (cu ierarhie în „straturi”), decât o structurã de autoritate de tip elitist.

Dincolo de aceste perspective teoretice, structura partidelor politice, adicã structura lor organizationalã, modelul clasic de abordare a problemei organizãrii partidelor este cea propusã de Duverger în lucrarea sa Partidele politice. Sociologul francez are în vedere douã criterii, ambele ierarhice: criteriul organizational propriu-zis (adicã cel impus prin statutele partidelor) si criteriul participãrii individuale). În primul caz, este vorba despre un sistem de institutii complexe si variabile de la un partid la altul, atât pe verticalã (congrese, comitete nationale, consilii, birouri, secretariate etc.), cât si pe orizontalã (comitate, sectii, celule, militii etc.), menite sã atenueze caracterul personal al liderului / liderilor si unde existã – teoretic, cel putin, o veritabilã separatie a puterilor. În principiu, deci, alegerile libere domnesc la toate nivelurile. Nu existã însã o structurã general valabilã pentru toate partidele. Dimpotrivã, la acest capitol, partidele sunt foarte diferite,

inventivitatea organizatoricã dovedindu-se inepuizabilã. De exemplu, partidele catolice si democrat-crestine, Partidul Laburist din Marea Britanie (constituit pe baza sindicatelor si a cooperativelor), ca si partidele agrare din nordul Europei, au fiecare în parte organigrame care nu pot fi reduse la o structurã comunã.