Politici Sociale

Tema 1

Politici sociale. Concept. Tipologii de politici sociale.

Politica socială – concept.

Politica socială este un concept care desemnează :

- orientarea principală şi, respectiv, obiectivele ce se urmăresc a se realiza în sfera socială, pe termen lung, mediu şi scurt;

- mijloacele, instrumentele şi măsurile concrete de realizare a obiectivelor propuse.

Aşa cum rezultă din experienţa internaţională obiectivele politicii sociale apar, pe termen lung, ca fiind subsumate unor principii. Cel mai frecvent invocat este principiul “justiţiei sociale”, cu multiplele sale interpretări derivate din concepţia despre societate. Obiectivele exprimă, de regulă, atingerea unui nivel de bunăstare, pentru întreaga populaţie şi/sau pentru anumite grupuri ale acesteia. În plus, obiectivele politicii sociale sunt delimitate şi de raporturile dintre justiţia socială şi eficienţa economică. De aici, diversitatea şi diferenţele importante ce se pot constata în ceea ce priveşte politicile sociale ale diferitelor ţări sau grupuri de ţări, tipologia acestora.

Dincolo de fundamentele de natură ideologică ce conferă politicii sociale o anumită particularitate, politica socială se defineşte prin măsuri ce vizează bunăstarea socială şi individuală, termeni care au, în general, o semnificaţie pozitivă.

În ultimele decenii, se observă conturarea unor tendinţe spre un consens în ceea ce priveşte obiectivele sociale, definite principial. Aceasta se întâmplă datorită:

a) manifestările evidente a unor obstacole de natură economică (riscuri) în satisfacerea unor nevoi sociale, de aici a necesităţii intervenţiei puterii publice;

b) recunoaşterii şi conştientizării într-o măsură crescândă a unităţii proceselor economice şi sociale şi, din acest motiv, a unei tendinţe de corelare mai bună, de integrare a politicilor economice şi a politicilor sociale;

c) faptului că se manifestă preocuparea de a lega procesul dezvoltării economice de satisfacerea nevoilor umane.

În plan practic, politica socială se concretizează în “seturi de măsuri orientate spre:

- obiective sociale “globale” (eradicarea sărăciei, etc.);

- realizarea unor obiective pe domenii sociale (sănătatea, învăţământul, locuinţele, securitatea socială, etc.);

- realizarea unor programe sociale ce vizează segmente ale sferei sociale (ex.: programe de susţinere a unor categorii defavorizate ale populaţiei – bătrâni, tineri, copii, handicapaţi – programe de ocupare şi protecţie a şomerilor, programe de susţinere a familiilor şi de protecţie a copiilor, etc.).

Elementul de referinţă îl constituie problemele sociale reale ce se manifestă în planul naţional în anumite perioade. Odată ce se conturează un acord asupra obiectivelor politicii sociale, alegerea mijloacelor, a metodelor de acţiune devine o problemă tehnică. În acest fel politica socială poate fi caracterizată prin totalitatea prestaţiilor orientate spre gospodării sau persoane. Din raţiuni de analiză, acestea pot fi grupate în:

- prestaţii (venituri ) sociale în bani: pensii, ajutor de şomaj, etc.;

- prestaţii (venituri) sociale în natură: servicii de sănătate, de asistenţă socială, învăţământ, etc.;

- subvenţii pentru bunuri şi servicii de consum;

- prestaţii fiscale: reduceri sau scutiri de impozite şi taxe.

Pentru o cât mai corectă înţelegere a configuraţiei politicii sociale, considerăm utile următoarele precizări:

- politicile sociale în fiecare ţară se particularizează în funcţie de concepţiile ce domină guvernarea şi de problematica socială existentă într-o perioadă dată;

- politicile sociale sunt şi rezultatul joncţiunii între obiectivele de realizare a echilibrelor macroeconomice şi a eficienţei, pe de o parte, cu cele care se referă la bunăstarea individuală, pe de altă parte.

Ştiinţa economică poate sprijini înţelegerea acestui concept prin analize referitoare la:

- efectele pe care măsurile de politică socială le au în realizarea obiectivelor fixate şi sesizarea modificărilor înregistrate în nivelul de trai sau în alte segmente ale vieţii umane;

- confruntarea dintre problemele de funcţionare pieţei şi implicarea statului, în special în problemele de (re)distribuire;

- concordanţa, corelaţiilor dintre parametrii şi componentele economice ale dezvoltării, în scopul sesizării unor dezechilibre sau a unor surse pentru posibile dezechilibre (ex.: aspecte legate de finanţare).

Tipologii de politici sociale.

Într-un plan concret şi din perspectivă temporală, politica socială a evoluat diferenţiat pe ţări, diferenţieri ce se pot vedea reproduse şi astăzi. Începând cu ultima parte a secolului XIX şi până spre anii 1930 ai secolului nostru se pot distinge două modele contrastante de politică socială:

1) primul, în regimurile liberale, se regăseşte în ţările anglo-saxone. Unul dintre cei mai mari creatori a fost William Henry Beveridge (şef al serviciului de şomaj şi ocupare, economist şi administrator britanic). Politicile sociale din această categorie au fost orientate spre sisteme tradiţionale de combatere a sărăciei şi de încurajare a soluţiilor private de asigurări sociale. Această abordare a fost conformă cu ideile economiei politice liberale clasice, politicile sociale având, ca principale instrumente, sisteme de verificare a mijloacelor de trai şi prestaţii publice orientate numai spre nevoi care pot fi dovedite a fi, în mod real, neacoperite şi care nu grevează esenţial bugetul public.

2) cel de-al doilea model este regăsit în Europa continentală. El s-a bazat pe asigurarea socială – lansată de Otto von Bismarck în anii 1880-, iniţial privată şi voluntară, devenită ulterior obligatorie. Acest model s-a construit în ideea unui rol puternic şi direct al statului, în special prin stipularea participării obligatorii a populaţiei şi prin stabilirea unor standarde ce trebuie atinse. Aceasta a favorizat dezvoltarea de programe de asigurări sociale pe principii ocupaţionale, cu statut distinct şi administrare autonomă.

Politicile sociale, în evoluţia lor, au înregistrat o “explozie” în special după cel de-al doilea război mondial, anii ’50 şi ’60 reprezentând perioada cea mai fertilă. Această dezvoltare, îndeosebi în ţările occidentale, a fost susţinută de creşterea economică puternică înregistrată în respectiva perioadă. Ea a permis elaborarea şi punerea în practică a unor programe sociale importante, care au ajuns astăzi să acopere în întregime problematica socială, evident cu particularităţi şi accente de la o ţară la alta.

Chiar dacă au avut la baza construcţiei şi funcţionării lor concepţii politice diferite, de nuanţă liberală sau social-democrată, politicile sociale în ţările occidentale nu s-au dezvoltat în forme pure, acestea modelându-se, în timp, în funcţie de o multitudine de factori.

Pe de altă parte, se constată deosebiri semnificative între ţări sau grupuri de ţări privind unele caracteristici majore ale politicilor sociale, deosebiri derivate în special din percepţia şi respectiv din concepţia privind soluţionarea diferitelor probleme sociale. De exemplu, în unele ţări ale Europei occidentale ca Franţa ori Suedia programele de protecţie a familiilor cu copii au căpătat o amploare deosebită, în timp ce altele ca SUA acest gen de programe nu există sau nu sunt semnificative.

Astăzi, “statele bunăstării” sunt departe de cele două modele iniţiale. Potrivit experienţelor înregistrate în ţările occidentale se pot distinge câteva categorii de regimuri de politici sociale:

a)Un prim grup este alcătuit din ţări care au reformat numai marginal model de asistenţă socială de tradiţie liberală, denumit uneori şi “statul bunăstării reziduale”. Exponentul cel mai radical îl constituie SUA, unde se urmăreşte cu prioritate combaterea sărăciei, intervenţia statului în domeniul social fiind mult redusă, caracterizată ca reziduală în comparaţie cu modelul european, în special cu cel nord-european.

Modelul SUA se circumscrie, în linii mari, la programe centrate pe asistenţă socială, pe prestaţii acordate în special săracilor, pe baza unei verificări drastice a veniturilor. El nu cuprinde programe publice de îngrijire medicală, ajutoare de boală şi programe pentru familii cu copii. Aceasta este o abordare în care guvernul se abţine în general de la politici active de ocupare a forţei de muncă (de ex., nu au fost organizate sisteme publice de reorientare ocupaţională a forţei de muncă).

Criteriul de accesibilitate la prestaţii sociale este definit, în principal, de nevoi sau de capacitatea de plată. Rezultatul este un proces de redistribuire redus şi o inegalitate mare în distribuţia veniturilor, comparativ cu modelele vest-europene. Din 1993, administraţia americană a început o companie puternică în favoarea promovării unor programe de anvergură în domeniul sănătăţii şi al ocupării forţei de muncă.