Politologie

A învata sa cunosti, a învata sa faci, a învata sa traiesti alaturi de ceilalti si a învata sa existi sunt deziderate nu numai pentru educatia tinerilor, ci si pentru educatia noastra, a tuturor celor ce locuim începutul noului mileniu. A învata metodele care te ajuta sa distingi ceea ce este real de ceea ce este iluzoriu , având astfel o cale de acces la cunostintele epocii, a stabili punti între diferite cunostinte, între acestea si semnificatiile lor din viata de zi cu zi, între cunostinte si posibilitatile noastre interioare si actualizarea acestor acestor posibilitati, toate acestea înseamna a învata sa cunosti.

Individ, stat, societate

Civilizatiile omenirii au în arsenalul lor cultural un mit, chiar mai multe, ce rememoreaza gestul unui erou civilizator care a dat muritorilor fie focul care sa le înlesnesca traiul, fie legile dupa care sa se ghideze pentru a trai în pace si armonie. Exista si povestiri mitologice care intersecteaza faptul istoric real si vorbesc despre întemeietorii de state, adica despre creatorii de instititutii politice. Se pare ca înainte de a fi produsul rational al civilizatiilor mature, legile si formele politice care ordoneaza si gestioneaza complexitatea sociala au izvorât dintr-o vointa exemplara, eroica pe care mitologiile o plaseaza în illo tempore .

Faptele politice au continuat sa preocupe omenirea dupa intrarea în "timpul istoriei" datorita scrisului si cititului: crearea, evolutia si declinul cetatilor, imperiilor, regatelor, venirea la putere si pierderea acesteia de catre tirani, înscaunarea si moartea regilor, razboaiele si aliantele dintre state au reprezentat multa vreme subiecte ale istoriei scrise (pâna în secolul XX). Evenimentul politic exemplar a fost o preocupare constanta si a filosofiei, literaturii, pentru studiul vietii obisnuite neexistând un interes special.

Timp îndelungat, ideile despre politic si politica au fost înglobate conceptiilor cu un profund caracter filosofic, juridic, etic, economic, astfel încât obiectul de studiu al stiintei politicului nu a fost diferentiat de cel al altor discipline sociale. Interesul pentru întelegerea obiectului politic nu este recent, ci a constituit o preocupare constanta a activitatii cognitive generale. Primele teorii politice apar la gânditorii Greciei antice, datorita preocuparilor acestora de a explica natura umana, relatia omului cu natura si societatea. În centrul reflectiilor acestia au pus imperativul judecatii morale, "datoria de a fi", în detrimentul studiului realitatilor observabile. Ei s-au preocupat de organizarea si guvernarea cetatii-stat (polis), unitate esentiala de viata colectiva coordonata statal, societatea suficienta siesi (autarkia), capabila sa-si rezolve problemele interne si externe cu care este confruntata. Concepând puterea politica ca derivata din vointa cetatenilor (nu a zeilor), filosofii greci au pus bazele democratiei politice.

Dintre acesti gânditori, Socrate (469-399 î.Ch.) este cel care considera politica arta de a comanda oamenii pe calea autoperfectiunii, arta regeasca proprie numai celor învatati si întelepti. Astfel îsi întemeia critica la adresa Adunarii Poporului (Agorá), existenta în vremea sa, formata din negustori care nu se pricepeau la afacerile statului si nici nu aveau experienta politica. Pentru a urma calea virtutii omul trebuie sa stie ce este binele si raul, astfel sa devina mai bun, cunoscând-se pe sine.

Atât pentru Socrate, cât si pentru Platon si Aristotel principiul unificator al reflectiei si actiunii nu provenea din mistica, ci din etica. Problemele guvernarii se raportau la ideea realizarii Binelui comun, a dreptatii, ordinii si armoniei în cetate. Binele însemna lucruri concrete: dreptatea sau justitia (Dike), ordinea legala (Eunomia) si pacea (Eirene). Realizarea practica comporta o analogie cu misiunea medicului, a gasi sursele nedreptatii, a-i afla cauzele. Marii reformatori Solon, Clistene, Pericle, în Atena, Licurg în Sparta, au avut fiecare rolul de "medic al corpului politic" .

Pentru Platon (427-347 î.Ch.) impunerea principiului dreptatii în politica, elucidarea raportului dintre politic si juridic a reprezentat o preocupare constanta. El a dorit sa construiasca imaginea unei constitutii perfecte si a dorit sa arate ca cel mai potrivit pentru administrarea cetatii ar fi un conducator întelept, filosoful-rege sau regele-filosof, ce ar fi calauzit de ideea Binelui: Ce înseamna, pentru om, sa fie drept? Este dreptatea un bine, si ce fel de bine? Trebuie sa fii om drept, si de ce ?" (în Politeia). Pentru cetate, dreptatea înseamna respectarea principiului oikeiopragiei ce sustine ca cetateanul trebuie sa faca acele lucruri pentru care a fost nascut si educat. Deoarece filosoful cunoaste natura si forma Binelui, el va râvni mereu la perfectiune, cunoasterea sa fata de cea a unui om obisnuit fiind ca lumina soarelui fata de tenebrele pesterii. Filosoful nu se va dedica treburilor publice în virtutea unui scop limitat cum ar fi binele personal, ci va accepta datoria civica a guvernarii pentru a împlini natura morala a individului si a cetatii. Statul trebuie condus dupa legi scrise, va adauga Platon în Legile.