Schema factologică a relațiilor internaționale în secolul XX și începutul secolului XXI

- la începutul sec. XX, Statele Unite şi Germania s-au specializat în diferite sectoare-motoar (chimie, industrie metalurgică, energie), în timp ce declinul britanic era evident; mondializarea politicii externe germane s-a înscris într-un sistem neomercantilist, agresiv, ce dorea impunerea a tot ce era Made in Germany (în anul 1899, jurnalistul englez Williams a publicat lucrarea Made in Germany în care atrăgea atenţia opiniei publice asupra dezvoltării anumitor sectoare economice germane); ascensiunea spectaculoasă a Germaniei a neliniştit celelalte puteri europene, deoarece Germania putea ridica pretenţii pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă (potrivit expresiei lui Michel Korinamn ne aflăm în perioada când Germania gândea lumea), legitimându-şi obiectivele prin intermediul unei noi discipline: geopolitica (vezi dimensiunea geopoliticii în şcoala germană-curs I); în acest caz, la focarul tradiţional de tensiune – Alsacia şi Lorena s-au adăugat altele: Europa danubiană, Orientul Mijlociu, zona mediteraneană; peste Ocean, Statele Unite a preluat din anul 1898 controlul asupra următoarelor teritorii: Cuba, Porto-Rico în Caraibe, Guam şi Filipine în Pacific (de menţionat este şi faptul că în anul 1903, Henry Ford a pus bazele primei firme americane producătoare de automobile); ambele state – Germania şi SUA vor juca un rol important în desfăşurarea evenimentelor ulterioare pe scena politică mondială.

- în preajma primului război mondial s-au confruntat două sisteme diplomatice: Antanta (articulată pe axa Paris-Sankt Petersburg la care s-a adăugat Londra) şi Puterile Centrale (Viena-Berlin); „punerea la încercare a blocurilor” apare în cazul „miza Balcanilor” (conflictele din Bosnia-Herţegovina, războaiele balcanice), în criza marocană la care s-au adăugat alte conflicte din întreaga lume; toate aceste „crize” nerezolvate sau fals rezolvate au dus la izbucnirea primului război mondial putându-se vorbi despre o adevărată „criză a alianţelor” (vezi şi eşecul alianţelor din perioada dintre cele două războaie mondiale).

Europa la finalul primului război mondial. Repere cronologice

- finalul primului război mondial a însemnat dispariţia de pe scena politică a lumii a trei mari imperii: Austro-Ungar, Rus, Otoman;

- învingătorii (cei patru „Mari”: W. Wilson, Lloyd George, G. Clemanceau, Orlando) au stabilit principalele repere ale lumii post-război la Conferinţa de pace de la Paris (12 ianuarie – 28 iunie 1919) pe respectul principiului naţionalităţilor şi punerea sub control a Germaniei (economic, militar, politic), considerată drept principal responsabil pentru declanşarea războiului;

- destrămarea Imperiului Austro-Ungar a dus la o reformulare a întregului spaţiu european (dacă în anul 1914 în Europa existau 22 de state, în 1920 - 29); pentru Europa Centrală şi de Sud-Est menţionăm apariţia unor noi state: Austria, un stat mic, de 84.000 km2; Ungaria – a fost redusă, prin mişcările teritoriale, la un stat de 92.000 km2; Polonia a primit Galiţia; România – Transilvania şi Bucovina, Italia – Trentinul şi Tirolul de Sud; Croaţia, Slovenia şi Bosnia au format Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, care a încorporat Muntenegru; Bulgaria a pierdut o parte din Macedonia în favoarea Iugoslaviei; Turcia a păstrat din Europa – Constantinopolul şi a primit Anatolia;

- tratatele de pace nu au formulat explicit, însă, problemele minorităţilor; în cadrul statelor nou create sau extinse teritorial existând numeroase minorităţi naţionale;

- prin tot ceea ce au adus cu sine, tratatele păcii de la finalul primei conflagraţii mondiale au împărţit statele lumii (în special statele europene) în state „satisfăcute” de noile coordonate şi aşa-numitele state „revizioniste” care s-au văzut obligate să accepte la momentul 1919, 1920 condiţiile păcii, dar care, în politica externă din perioada 1920-1939, au căutat revizuirea tratatelor: Germania (a considerat Versailles un diktat), Italia (a văzut în sistemul de pace o „victorie mutilată”), Ungaria, Rusia, Bulgaria, Turcia; ordinea instaurată de tratatele de pace a fost una fragilă şi nesigură;

- la accentuarea instabilităţii spaţiului european a contribuit şi apariţia „statului roşu” după venirea la putere a bolşevicilor în fostul Imperiu Rus, care a fost redus prin obţinerea independenţei Finlandei, a Ţărilor Baltice, a Basarabiei (s-a unit cu România); în plus, Franţa şi Marea Britanie au considerat Tratatul de la Brest-Litovsk drept o trădare în favoarea Germaniei; până în anul 1920 în Rusia s-a desfăşurat un conflict între elementele „roşii” şi armatele „albilor” susţinute de puterile occidentale; anul 1920 a marcat victoria bolşevismului;

Constituirea şi evoluţia Societăţii Naţiunilor (1920-1939)

- punctul 14 al mesajului preşedintelui S.U.A. – W. Wilson, în Congres la 8 ianuarie 1918, a prevăzut crearea unei „asociaţii generale a naţiunilor” care să garanteze independenţa şi integritatea teritorială a tuturor statelor;

- la Conferinţa Păcii de la Paris, la insistenţele preşedintelui Wilsona fost adoptată în unanimitate, la 29 aprilie 1919, un text care a devenit Pactul Societăţii Naţiunilor, text ce a fost inclus în toate tratatele de pace;

- oficial, Societatea Naţiunilor a fost înfiinţată la 16 ianuarie 1920; sediul – Geneva; principiul fundamental – securitatea colectivă definită prin art. 10 din Pact (membrii Societăţii Naţiunilor, prin însăşi apartenenţa la organizaţie, îşi oferă o garanţie reciprocă de securitate);

- instituţional, Societate Naţiunilor dispune de: o Adunare, care se întrunea anual, compusă din delegaţii statelor membre, care dispun fiecare de un vot; rolul său – votarea rezoluţiilor şi a recomandărilor; Consiliul – format din patru membrii permanenţi, după părăsirea de către S.U.A.: Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, şi din patru membrii nepermanenţi (din anul 1922 – şase, în anul 1929 - nouă); Consiliul are în vedere stabilitatea mondială;

- în anul 1926 – a aderat şi a fost acceptată ca membru al Societăţii Naţiunilor – Germania (Japonia şi Germania s-au retras în anul 1933); 1934 – U.R.S.S.; Italia s-a retras în anul 1937;

- dintre conferinţele desfăşurate sub egida Societăţii Naţiunilor amintim Conferinţa dezarmărilor de la Geneva – 2 februarie 1932 – a fost un eşec total; la conferinţă Germania a reclamat „egalitate de drepturi” în privinţa înarmărilor;

- deşi întâlnirile „marilor” diplomaţi ai „marilor” state europene din anii 20, 30 ai secolului XX au creat impresia unei diplomaţii deschise, Societatea Naţiunilor a fost marcată, ca şi instituţie suprastatală, internaţională, de eşec, datorită: regulei unanimităţii (art. 5 din Pact bloca orice decizie importantă); absenţa unei forţe militare internaţionale; insuficienţa sau, mai bine spus, inexistenţa sancţiunilor împotriva statelor considerate agresoare; Sociateatea nu a reuşit să creeze un cadru real de facilitate economică.