Securitate și apărare națională

Rezumatul capitolului:

În timpul „războiului rece”, două superputeri, SUA si URSS, au dat caracteristicile

generale si au influentat relatiile internationale pentru patru decenii. Strategia lor de

securitate a fost, în această perioadă, în linii generale, dominată de apărarea împotriva

amenintării nucleare. Sfârsitul acestei perioade si al sistemului bipolar de relatii între state

a condus la crearea unei noi ordini mondiale, care a atras schimbări dramatice în strategia

de securitate a statelor.

Cu sigurantă, în teoria relatiilor internationale, sfârsitul „războiului rece” a generat

nevoia de regândire teoretică si practică a conceptului de securitate. Abordările s-au

înscris în curente noi, depărtându-se de scolile traditionale sau clasice. Lărgirea

conceptului de securitate a dus la tratarea extensivă a strategiilor de securitate. Este pus

în discutie rolul traditional al politicilor de securitate, ca instrument pentru protejarea

intereselor nationale ale statelor.

Abordarea clasică a problemelor de securitate. Originile realismului

1. Tucidide (sec. V i.Ch.). În lucrarea sa Istoria războiului peloponezian, Tucidide

foloseste în analiză rationamente care aveau să fie sintetizate mai târziu în teoria relatiilor

internationale si sistematizate mai ales de curentul realist de gândire a strategiilor de

securitate. În analiza pe care o face războiului peloponezian, Tucidide dezvoltă concepte

precum relatiile de putere dintre state si modul în care dinamica acumulării de putere

influentează configuratia relatiilor interstatale. De asemenea, dezvoltă tema valorii relative

a conceptului de justitie, aflat într-o relatie directă cu structura raporturilor de putere,

aspecte care se vor regăsi într-o formă sistematizată, în lucrările realistilor moderni. Astfel,

el consideră că

„adevăratul motiv al războiului (peloponeziac) a fost cresterea puterii Atenei si teama pe

care acest lucru a creat-o în Sparta”. De asemenea, „standardul pentru justitie depinde

de egalitatea puterilor care se confruntă. În realitate, cel puternic face ce are puterea să

facă, iar cel slab acceptă ceea ce trebuie să accepte”

2. Niccolo Machiavelli (1469-1527). Filosof politic de traditie realistă (sec. XVI), a

surprins în opera sa trăsăturile esentiale ale realismului contemporan (Principele).

Machiavelli porneste de la examinarea naturii umane pentru a ajunge la concluzia că

interesul, si nu morala este resortul intim al actiunilor oamenilor. El arată că „despre

oameni se poate spune în general lucrul acesta: că sunt nerecunoscători, schimbători,

prefăcuti si ascunsi, că fug de primejdii si sunt lacomi de câstig”. Consecinta pe care el o

extrage din aceste constatări este că în problemele de stat, mai mult decât în viata privată,

puterea si securitate trebuie să fie prima preocupare a principelui. Este introdusă,

astfel, ideea divortului remediabil între politică si morală, a caracterului amoral al actului de

guvernare, care trebuie să se axeze pe acumularea de putere si mentinerea sigurantei

statului, ca formă politică de organizare a societătii.

Machiavelli îsi sfătuieste Principele să acorde atentie puterii si securitătii statului mai

presus de orice: „Când guvernezi, trebuie, dacă este necesar, să accepti si răul … să

înveti să nu fi bun”; „războiul, institutiile si legile care-l privesc sunt singura preocupare

căreia principele ar trebui să îsi dedice gândurile si priceperea”. „Cel care vrea să fie în

toate un om de bine nu poate evita să fie distrus de atâtia altii, care nu sunt buni. De

aceea, dacă vrea să reziste, un print trebuie să învete puterea de a nu fi bun si să se

folosească sau să nu se folosească de această putere, după necesităti” (cap. VIII).

Gânditor al unei epoci crestine, el nu pune în discutie valoarea universală a unor

concepte precum binele si răul, însă apreciază că elementul care dă coerentă si

predictibilitate actiunilor umane si care asigură succesul actiunii politice nu are legătură cu

principiile morale.

Acest aspect îl înscrie pe Machiavelli, ca linie de gândire, în cadrul pozitivismului

realist: „Mi s-a părut mai oportun să rămân la adevărul efectiv al lucrurilor, decât la ideea

imaginară pe care ti-o poti face despre ele. Căci multi si-au închipuit republici si principate

care n-au existat niciodată si pe care nu le-au văzut nicăieri”. Este respins astfel,

utopismul, ai cărui reprezentanti de seamă cunoscuti în epoca lui Machiavelli fuseseră

Platon (Republica) si Aristotel (Politica).

De notat admiratia lui Machiaveli pentru dramatismul violentei politice a lui Cesare

Borgia. Lăudarea violentei exemplare tine de credinta sa că natura umană, caracterizată

prin rău si pasiuni egoiste, poate fi reprimată numai prin fortă: „Nu stiu ce învătătură mai

bună as putea să îi dau unui principe nou decât exemplul faptelor acestuia, iar dacă

planurile si măsurile lui de actiune nu i-au izbutit, aceasta nu s-a întâmplat din vinalui, ci

dintr-o neobisnuită si extremă răutate a sortii… Acum, după ce am considerat toate

actiunile ducelui, nu cred că as putea să îi aduc vreo învinuire; cred, dimpotrivă, că, asa

cum am făcut, trebuie să-l dau ca pildă de imitat tuturor acelora care au urcat treptele

puterii printr-o împrejurare favorabilă si prin ajutorul armat al altuia. Căci cu spiritul lui

capabil de lucruri mari si năzuind spre înfăptuiri înalte, el nu putea să procedeze altfel si

singurele obstacole care s-au împotrivit planurilor lui au fost viata preascurtă a lui

Alexandru si propria lui boală” (cap. VII, pp. 29 - 34).

3. Cardinalul de Richelieu, în domeniul diplomatiei, a fost cel care a practicat un

concept de sorginte realistă - raison d’Etat. El a sustinut implicarea Frantei în războiul de

30 de ani, care a avut drept scop împiedicarea cresterii puterii statelor habsburgice în

detrimentul Frantei si pierderea de către aceasta a pozitiei sale dominante în Europa.

Războiul s-a încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648), care a marcat începutul sistemului

modern de state.

4. Thomas Hobbes foloseste ca punct de plecare în consideratiile sale despre

guvernare caracteristicile naturii umane. Astfel, el formulează concluzia celebră conform

căreia conditia naturală a omului este starea de război (homo homini lupus). Plecând de la

premisa că oamenii sunt egali prin natură în tendintele lor agresive, o dezvoltă în manieră

realistă afirmând că ei sunt egali prin aceea că „si cel mai slab dintre oameni are suficientă

putere ca să îl omoare pe cel mai puternic, fie prin masinatiuni secrete, fie prin conspiratie

cu altii”. Având în vedere natura umană, indivizii îsi folosesc egalitatea naturală în scopuri

distructive, în absenta unei guvernări. Datoria guvernantilor si rolul statului constă în a

înlocui egalitatea anarhică prin autoritatea politică ierarhică. Leviathanul implică ordinea

si încetarea anarhiei stării naturale.

Realismul

Paradigmele de abordare a problematicii strategiilor de securitate

Premisa de la care porneste analiza dinamicii mediului international este centrată pe

ideea de stat, ca principal actor al sistemului international.

Statul ca actor al sistemului international este luat în considerare sub toate aspectele

formei politice de guvernare (cetate, imperiu, regat, republică, trib).

Structurile supranationale sau subnationale nu sunt abordate din perspectiva

capacitătii lor de a influenta dinamica sistemului international.

Ordinea mondială westfalică, centrată pe ideea de suveranitate, pe stat, ca unicul

actor al relatiilor internationale, care detine capacitatea de a contribui la alcătuirea

arhitecturii de relatii dintre state, a influentat în mod determinant gândirea asupra politicilor

de securitate si apărare natională.

Prin urmare, organizatiile internationale – ONU, biserica, partidele politice,

companiile comerciale transnationale, individul etc. nu sunt privite prin prisma capacitătii

lor de a influenta mediul international de securitate, nu li se recunoaste calitatea de actori

în relatiile internationale. În virtutea acestei abordări, organizatiile internationale

interstatale nu sunt considerate ca actori de sine stătători în configuratia relatiilor

internationale. Actiunile lor de tipul celor care pot influenta mediul de securitate sunt

considerate a fi materializarea vointei statelor, suveran exprimate. În perioada

contemporană, această perspectivă de abordare trebuie reconsiderată din perspectiva

existentei unor organizatii internationale de tip nou, care creează si impun standarde

(precum Consiliul Europei), sau care împrumută o parte din atributiile ce fac parte din

atributele suveranitătii de stat, precum puterea de legiferare (precum Uniunea Europeană).

Dinamica mediului international, evolutia treptată către acceptarea unor alti factori

capabili să influenteze relatiile internationale vor determina si mutatii în modelele de

abordare teoretică a securitătii internationale.

În conceptia realistă, statul este un actor unitar, în sensul că actionează consecvent

cu interesele sale, circumscrise unui anumit scop.

Considerând interesul ca resortul intim al fiecărei actiuni a statelor, comportamentul

acestora este considerat ca rational. Actiunea pe plan international este modelată pe

baza examinării logice a costurilor si beneficiilor acesteia. De aici, o anumită coerentă si

predictibilitate a mediului international.