Servicii Publice

1. NOŢIUNEA DE SERVICIU PUBLIC

Administraţia publică urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii publice, (hrană, locuinţă, transport, cultură, sănătate, etc.), în mod dezinteresat, prin realizarea de servicii publice.

Noţiunea de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat treptat în contextul sporirii nevoilor generale ale societăţii omeneşti. Termenul de serviciu public a apărut pentru prima dată în doctrina juridică franceză, în prima ediţie a Tratatului de drept administrativ, apărut sub redacţia prof. Maurice Haurion (1892). De la naşterea sa termenul de „serviciu public” a putut fi întâlnit sub diverse aspecte, cum ar fi de exemplu „interes public”, „utilitate publică”, „interes general”.

Noţiunea de serviciu public este definită din mai multe de vedere, existând o mare varietate de servicii publice. Mircea Djuvara considera noţiunea de serviciu public ca fiind o noţiune relativ recentă în dreptul administrativ, care a apărut pentru satisfacerea cerinţelor membrilor unei colectivităţi umane.

Trebuie făcută precizarea că nu este suficientă existenţa interesului unei persoane sau grup restrâns de persoane pentru apariţia unui serviciu public, fiind nevoie de interesele unei colectivităţi pentru anumite cerinţe.

Dezvoltarea rolului administraţiei publice în furnizarea bunăstării sociale a impus descentralizarea serviciilor publice, pentru a permite o mai bună apropiere a cetăţeanului de serviciile oferite. Serviciul public este acel serviciu scos din subordinea autorităţilor centrale şi organizat în mod autonom, atribuindu-li-se un patrimoniu şi o gestiune proprie în unitatea administrativ-teritorială.

Doctrina franceză susţine existenţa a două accepţiuni asupra noţiunii de serviciu public. Conceptul de serviciu public trebuie conceput, în primul rând, ca o activitate desfăşurată de autorităţile publice în vederea satisfacerii intereselor generale, pentru că serviciul public nu apare decât atunci când colectivitatea scoate în evidenţă o anumită nevoie generală.

Această definiţie comportă două componente: o componentă materială şi o componentă formal – organizatorică.

Din punct de vedere al componentei materiale, serviciul public prevede o activitate de interes general, ce îmbracă multiple forme în funcţie de natura cerinţelor sociale.

Scoţând în evidenţă conţinutul material al serviciului public, marele profesor Antonie Iorgovan, defineşte serviciul public ca fiind forma acţiunii administrative prin care o persoană publică îşi asumă satisfacerea unei nevoi de interes general.

O altă modalitate de definire a serviciului public este reali¬zată de Rodica Narcisa Petrescu, care arată că, ne aflăm în prezenţa unui serviciu public dacă:

„- o activitate de interes general sau public este desfăşurată de o autoritate a administraţiei publice sau o persoană juridică publică organizată de aceasta;

- dacă o persoană juridică privată este autorizată de administraţia publică să presteze anumite activităţi de interes general”.

Într-un alt studiu, serviciul public este definit ca fiind: „acel organism administrativ înfiinţat prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ sau comună pentru satisfacerea în mod continuu a unor interese specifice ale membrilor societăţii”.

După cum se poate observa, acest tip de definiţie încearcă să îmbine concepţiile unor autori interbelici, respectiv a profesorilor P. Negulescu şi A. Teodorescu.

În ceea ce priveşte componenta formal-organizatorică, aceasta este strâns legată de componenta materială, pentru că nu poate fi conceput un serviciu public fără ansamblul de agenţi şi de mijloace materiale, alocate în vederea împlinirii intereselor specifice.

Paul Negulescu accentuează caracterul formal al serviciului public, definindu-l ca fiind un „organism administrativ creat de stat, judeţ sau comună, cu o competenţă şi puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administraţiei publice creatoare, pus la dispoziţiunea publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o nevoie cu caracter general, căreia iniţiativa privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacţie incompletă şi intermitentă”.

Alte definiţii încearcă să pună în evidenţă faptul că serviciul public reprezintă în primul rând o activitate. Nu orice activitate întreprinsă pentru satisfacerea unor necesităţi ale populaţiei reprezintă o activitate de prestare a serviciilor publice, ci doar acele activităţi care sunt necesare pentru satisfacerea unor nevoi sociale apreciate de puterea publică ca fiind de interes public. Ioan Alexandru definea serviciul public ca fiind “acea organizaţie de stat sau a colectivităţilor locale, înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii, în regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare a legii”.