Științe Politice

1. Condiţia umană – condiţie politică

1.1. De ce ne preocupă natura politică a umanului?

Toate civilizaţiile pe care le-a cunoscut istoria umanităţii au în arsenalul lor cultural cel puţin un mit destinat rememorării gestului fondator al unui erou civilizator, care le-a dat muritorilor focul sau, lucru şi mai important, le-a dat legile după care să poată trăi în pace şi armonie; există şi povestiri mitologice care, făcând joncţiunea cu faptul istoric real, vorbesc despre întemeietorii de state, adică despre creatorii de instituţii politice. Înainte de a fi produsul raţional al civilizaţiilor mature (civilizaţii numite şi “istorice”), legile şi formele politice care gestionează şi ordonează complexitatea socială par să fi izvorât dintr-o voinţă exemplară, eroică, pe care mitologiile o plasează în illo tempore.

După inventarea scrisului, graţie căruia “memoria” colectivităţilor s-a conservat mai bine, omenirea a continuat să se preocupe – poate chiar mai mult ca înainte – de faptele politice: creşterea şi declinul cetăţilor, imperiilor şi regatelor, venirea la putere şi alungarea tiranilor, înscăunarea şi moartea regilor, alianţele şi războaiele dintre state etc. au reprezentat multă vreme (până în secolul al XX-lea) subiectele exclusive ale istoriei scrise. Nimic (sau aproape nimic) din ceea ce numim astăzi “istoria vieţii cotidiene” nu prezenta interes pentru cronicarii epocilor trecute. Faptele politice erau singurele demne de consemnat, singurele considerate capabile să dea posterităţii imaginea limpede a lumii lor. De altfel, nici literatura şi nici scrierile filosofice nu au arătat un interes special pentru viaţa obişnuită. Până în epoca modernă, în aceste orizonturi ale culturii s-a manifestat aceeaşi preocupare, ca şi în cazul istoriei, pentru lumea politicului. De la analiza constituţiilor cetătilor greceşti şi până la principiile dreptului natural sau la filosofia contractului social, raportarea obsesivă la politic a fost o constantă a culturii europene.

În vremurile noastre, croite după tiparele modernităţii, aproape toate relaţiile şi instituţiile sociale au o consistenţă politică. Mai mult decât atât, “intrarea maselor în istorie”, cu tot cortegiul practicilor democraţiei reprezentative, a transformat un domeniu rezervat altădată guvernanţilor într-un spaţiu al exerciţiului civic. Participarea omului simplu la desemnarea conducătorilor (şi în unele cazuri chiar la procesul decizional) a făcut din lumea politicului un loc geometric şi existenţial de primă însemnătate pentru viaţa indivizilor şi a colectivităţilor. În aceste circumstanţe, a pune într-o relaţie directă condiţie umană şi condiţia politică nu mai înseamnă a utiliza o figură de stil, ci a asuma o aserţiune antropologico-filosofică axiomatică: condiţia umană este, în esenţă, una politică! Dar oare a fost ea aşa dintotdeauna?

Spiritul cercetător şi problematizant al filosofiei politice, ca şi exigenţele ştiinţei antropologice, au făcut necesară demonstrarea acestui “adevăr” care pare simplu şi evident, anume că omul este o fiinţă politică. Chiar dacă intelectul nostru are dificultăţi majore în a imagina o lume din care politica să fie absentă, nimic nu ne îndreptăţeşte să înlăturăm ipoteza stării pre-politice. Ideea sociabilităţii naturale nu are o valabilitate a priori, comparativ cu ideea caracterului nesociabil al omului natural, după cum nici teoria genezei familiale a puterii politice nu are, în principiu, prioritate faţă de teoria contractualistă. Prin urmare, chiar dacă viaţa tuturor civilizaţiilor cunoscute până în prezent este impregnată de politic, avem datoria de a examina toate relaţiile posibile dintre natura umană şi existenţa politică.

Desigur, poate părea superfluă încercarea de a demonstra că, de la cele mai simple acte cu rezonanţă socială (cum ar fi, spre exemplu, salutul, schimbul de bunuri materiale şi simbolice etc.) şi până la deciziile care privesc soarta marilor comunităţi, se pun în mişcare mecanisme şi se dezvoltă strategii care, la limită, sunt “politice”. Nimeni nu contestă faptul că politica se află peste tot acolo unde există interese de apărat, conflicte de mediat, domenii publice de administrat şi scopuri generale de atins. De aceea reflecţia politică cea mai

rezonabilă şi mai utilă ar trebui să aibă ca obiect manifestările particulare ale politicului în domeniile pe care le gestionează, şi în nici un caz insolubila problemă a esenţelor şi originilor. La ce ne foloseşte să ştim dacă politica există de când lumea, sau dacă ea nu este decât produsul târziu al unui mod de viaţă pe care noi îl numim civilizaţie? Ce importanţă are asumarea ideii aristotelice cu privire la caracterul natural al statului sau, dimpotrivă, acceptarea teoriei corpului politic artificial, promovată de către Hobbes? Ce însemnătate poate avea, pentru acţiunea politică dintr-un context social oarecare, discursul etic asupra binelui comun sau discursul freudian cu privire la “economia libidoului individual”? A zăbovi asupra acestor interogaţii poate părea o complicare inutilă a analizei politice. Totuşi, problema originii şi esenţei politicului are o importanţă majoră pentru modul în care sunt concepute şi realizate relaţiile şi instituţiile politice