Termenul de Ideologie

Chestionările esenţiale şi problematica generală a cursului. Abstract în franceză:

Ce cours vise d'abord et avant tout à introduire et à initier ses participants aux enjeux, aux questions et aux problèmes que posent la notion d'idéologie dans les différents contextes où elle a donnée lieu à des élaborations théoriques, et sur cette base, à les conduire, non seulement à une saisie plus juste et plus satisfaisante du concept d'idéologie, mais également à une appréciation critique de différentes approches importantes de l'idéologie.

Qu'est-ce qu'une idéologie ? Qu'est-ce qui est idéologique et qu'est-ce qui ne l'est pas ? Quelle est la nature d’idéologie ? Quels en sont les éléments, l'extension ou le domaine référence ? Quels en sont les sens principaux ? Quelle en est l'origine et la genèse, quels en sont les mécanismes d'élaboration ? Quel est le rapport du domaine idéologique au « réel », et quelle en est l'efficacité propre ? Peut-on en délimiter les fonctions principales ? Voilà les questions dominantes qui orientent ce cours.

Par anticipation sur des développements qui seront au cœur de nos préoccupations, on peut définir l'idéologie comme une croyance fausse, un domaine d'illusions qui dissimule et la réalité du monde et notre propre réalité. Faire une théorie de l'idéologie suppose alors que l'on dispose d'un savoir qui ne serait pas lui-même idéologique, un savoir qu'on dira « scientifique », un savoir ou un point de vue scientifique qui se situerait, pour ainsi dire « dehors », en surplomb, « hors de » et à l’abri de ce domaine ou de ce système illusoire de croyances. Est-ce possible ? Quelle serait la nature et le fondement de ce discours transcendant, science ou philosophie scientifique ? Affirmer qu'il est possible de parler des idéologies sans faire de son discours une forme idéologique, c'est, somme toute, reconnaître la possibilité d'un discours vrai qui dévoile un discours faux, baptisé pour l'occasion, d'idéologique. C'est ainsi que l'approche traditionnelle utilise le critère du vrai et du faux, de la vérité et de l'illusion pour déterminer le sens et l'efficacité de l’idéologie en général. C’est cette approche traditionnelle que nous mettrons en place et que nous critiquerons — à travers une approche des moments, parmi les plus importants, qui marquent l’usage et le développement du terme « idéologie ».

1.Prolegomene

Tentativa de a oferi câteva referinţe lămuritoare asupra conceptului de ideologie politică riscă, de altfel ca orice demers scolastic, să se cantoneze în zona unor clişee corecte, dar vai atât de neinteresante şi de puţin revelatoare în esenţa lor. Fiind depăşite aceste elementare preliminarii metodologice, pornim analiza noastră de la o observaţie pe cât de primitivă, pe atât de necesară. Luminarea conceptului de ideologie politică se petrece în epoca noastră sub ameninţările voalate dar prezente a ceea ce, în mod nediferenţiat este prins acum sub eticheta de postmodern. Nu îşi are locul aici o detaliere a conceptului de politică a postmodernismului. Totuşi, în afara oricăror contestări rămâne faptul că perspectivele (implicit şi cele politico-ideologice) au fost marcate de ceea ce Frederic Jameson numea „milenarism inversat”. (Adică tocmai acea situare teleologică în care premoniţiile asupra viitorului, catastrofale sau mântuitoare, au fost înlocuite de sensul şi ideea sfârşitului.) Deja cunoscute sunt teoretizările asupra „sfârşitului istoriei” (Francis Fukuyama , cf. Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Guy Debord, cf. Societatea spectacolului, Alexandre Kojeve,) şi într-un anume context (cel specific postcomunismului) cele asupra pretinsului „sfârşit al ideologiilor” (Giovanni Sartori, cf. Teoria democraţiei reinterpretată). Există de asemenea o serie de „-isme” de nuanţă mai mult sau mai puţin apocaliptică: epocă post-industrială, (Daniel Bell, vorbeşte despre „postindustrialism”) epocă post-comunistă, ş.a. Ce ne împiedică atunci să prezumăm existenţa unei epoci post-ideologice? Dacă există o „condiţie post- istorică” (unde progresul tehnic se banalizează ca semnificaţie şi, conform lui Arnold Gehlen, devine rutină) de ce nu ar exista şi o epocă post-ideologică?

În contextul acestor chestionări consider că se poate debuta o discuţie contemporană asupra ideologiei în calitatea sa de concept politic. Ideologia există azi ca o expresie justificativă a instinctului natural de dominare al omului. Ea concretizează în termeni teoretici „voinţa de putere” de care vorbeşte Nietzsche. Fără a lua o formă teoretică cristalizată ideologiile au existat practic în toate societăţile, în măsura în care au oferit (sau au pretins că oferă) o faţă de legitimitate exercitării puterii. Teama de ideologie are rădăcini istorice: până nu demult o ideologie dominantă se impunea şi se concretiza pentru marea masă ca manual al pedepselor. O ideologie era în mod concret şi pentru cei mai mulţi oameni numai motivaţia aplicării unei corecţii. „Cealaltă linie de obiectivare a avut, dimpotrivă, consecinţe mult mai rapide şi mai hotărâtoare, în măsura în care era în chip mai direct legată de reorganizarea puterii punitive: codificare, definire a delictelor, fixare a pedepselor, reguli de procedură, definire a rolului magistraţilor. Şi, de asemenea pentru că se sprijinea pe discursul deja constituit al Ideologiilor. Într-adevăr acest discurs oferea, prin teoria intereselor, reprezentărilor şi semnelor, prin seriile şi genezele pe care le reconstituia, un fel de reţetar general de exercitare a puterii asupra oamenilor: „spiritul” ca suprafaţă de înscriere pentru putere, cu semiologia drept unealtă; supunerea corpurilor prin controlul asupra ideilor; analiza reprezentărilor ca principiu al unei politici a corpurilor mult mai eficace decât anatomia rituală a supliciilor. Gândirea Ideologiilor nu a fost numai o teorie privitoare la individ şi societate; ea s-a dezvoltat ca o tehnologie a puterilor subtile, eficiente şi economice, în opoziţie cu risipa somptuoasă a puterii suveranilor.” Pe scurt existenţa unei Ideologii se leagă de perenitatea raportului dintre un „adevăr oficial” şi putere. Ideologia este fundamentul teoretic al mecanismelor punitive care asigură disciplina şi stabilitatea socială.