Totalitarismele

1.Totalitarismele şi oportunismul istoric

Prăbuşirea regimurilor democratice este asociată şi adeseori determinată de o criză de performanţă. Regimul nu mai reuşeşte să rezolve o problemă sau o serie de probleme majore demonstrând astfel pierderea eficacităţii, şi în final pierderea legitimităţii regimului. Destrămarea unui regim democratic poate fi determinată şi de trecutul politic al ţării respective sau de cultura sa politică. Dacă există o cultură civică puternică regimul democratic se poate menţine, în ciuda unor performanţe economice nesatisfăcătoare. La eşecul democraţiei se mai poate ajunge şi dacă elitele conducătoare nu reuşesc să se adapteze la schimbarea condiţiilor istorice sau când este erodată capacitatea lor de a-şi pune în aplicare deciziile.

Acţiunea politică e cea care transforma structura în conjunctură. Orice schimbare de regim, fie în sensul democraţiei, fie în sensul autoritarismului, va provoca o modificare semnificativă la nivelul politicii statului respectiv. Trecerea de la democraţie la autoritarism, spre exemplu, va determina schimbări fundamentale în caracteristicile socio-economice ale respectivului stat. Vor dispărea anumite instituţii caracteristice regimului democratic şi vor fi înfiinţate altele care să corespundă cerinţelor unui regim de tip totalitar. Întregul sistem economic va avea de suferit serioase transformări în condiţiile trecerii de la un sistem politic la altul, prin etatizarea economiei şi prin trecerea la un sistem de planificare a acesteia. Bineînţeles că schimbările nu vor avea loc doar în plan politic şi economic. Ele vor surveni şi în plan cultural-social prin implementarea unor elemente noi care să adapteze realitatea culturală şi socială la cerinţele noului regim.

2. Autoritarism, anarhism şi totalitarism. Tipurile autoritarismului

Noi contrapunem în mod uzual termenului de democraţie, pe cel de totalitarism. Acest amplasament este, aşa cum remarcă G. Sartori, lipsit de rigoare. Dacă tirania şi despotismul sunt termeni pe care îi regăsim chiar în Grecia Antică, noţiuni precum absolutism şi autocraţie intră în vocabularul politicii abia în sec XVIII. „Autoritarismul şi totalitarismul sunt concepte recente; ele au apărut după primul război mondial.” Termenul de autoritate se referă la acea formă a puterii care are drept expresie influenţa. Influenţa înseamnă învestitura spontană a unui agent (individ, grup) cu recunoaştere bazată pe prestigiu şi respect. În mod discutabil însă Sartori întemeiază autoritatea pe legitimitate şi invers. Dacă este uşor de văzut cum autoritatea se bazează pe legitimitate, rămâne neclară formula în care legitimitatea se poate obţine plecând de la orice formă de autoritate. Mai potrivit ar fi să admitem că numai autoritatea care decurge dintr-o formă sau alta de excelenţă (elitism, meritocraţie) este susceptibilă de a sta la originile legitimităţii unei forme de putere.

Că nu poate exista putere durabilă fără autoritate e limpede. Puterea opresivă nu durează, în vreme ce puterea „impotentă” nu există. Dacă ar fi să-l credem pe Sartori care afirmă că „Idealul care stimulează democraţia nu este cucerirea puterii ci, dimpotrivă, minimizarea acesteia şi, prin urmare, înlocuirea celor care deţin puterea cu cei care deţin autoritatea.” , lucrurile nu ar deveni cu nimic mai clare. În ce fel autoritatea (cu multiple faţete) ar putea înlocui puterea (unică, dincolo de modalităţile ei de expresie) ? Autoritatea nu poate fi unificată, dincolo de ariile ei particulare în acelaşi fel în care se poate bucura de unitate puterea.

Autoritarismul ca termen care denumea un sistem politic a avut iniţial (în fascismul italian) un sens laudativ. Conotaţiile negative au apărut atunci când termenul a glisat în tabăra democratică. Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea, actul guvernării nu reprezintă, într-un fel sau altul, obiect de dispută. (Trebuie totuşi să remarcăm aici o nuanţare terminologică care este destul de puţin luată azi în considerare: Easton separă între „autoritarist” şi „autoritar”. ) Această idee se forjează în mod paradoxal tocmai cu ocazia unui „război” declarat care îşi propune suprimarea răului din politică: anarhismul. Unul dintre primi teoreticieni ai anarhismului, pastorul englez W. Godwin, scria (inspirat de Revoluţia franceză de la 1879) că raţiunea oamenilor poate ajuta la instituirea unei societăţi lipsite de constrângeri externe sau interne. (Justiţia, proprietatea, dreptul, statul şi căsătoria, apar ca opresive dacă nu îşi află o justificare raţională. „Orice guvernământ este un rău pentru că înseamnă abdicarea de la propria noastră judecată şi conştiinţă şi trebuie deci distrus.” ) Există o idee care se regăseşte constant în toate teoretizările de coloratură anarhistă: subiectivitatea umană („Eul suveran”- cf. expresiei lui Max Stirner) trebuie să se manifeste neîngrădit, nimic să nu-i ştirbească suveranitatea. Friedrich remarca cu îndreptăţire că „într-o societate totalitaristă adevărată orice autoritate este distrusă total”