Analiza semiotică a comunicării - curs 2 - teoria sistemelor și a comunicării

Teoria sistemelor si a comunicarii a fost initiata de catre Bertananffy, initial având aplicatii doar în

domeniul biologiei. Ulterior, aceasta teorie si-a gasit o vasta aplicabilitate în cele mai variate domenii ale

stiintei. Conceptul de sistem este întâlnit atât în lingvistica, dar si în fizica, matematica, sociologie.

În general, printr-un sistem se întelege un ansamblu de obiecte oarecare între care exista o serie de

relatii. Obiectele alcatuiesc elementele sistemului, iar relatiile constituie structura sa. Ex: sisteme

planetare, sistemul numerelor naturale, o intreprindere etc.

Ceea ce se afla în afara unui sistem constituie mediul acelui sistem.

Sistemul poate fi caracterizat prin doua metode: metoda cutiei albe si metoda cutiei negre.

a). Metoda cutiei albe. Sistemul este caracterizat punându-i-se în evidenta elementele si structura.

Metoda este posibila în cazul sistemelor simple, a caror structura contine un numar redus de relatii (de

exemplu am putea caracteriza o familie enumerând persoanele care îi apartin si relatiile de rudenie dintre

ele).

b). De cele mai multe ori exista sisteme complexe, ale caror structura este dificil de pus în evidenta.

În aceste situatii se apeleaza la metoda cutiei negre.

În acest caz, sistemul este luat ca un întreg unitar, fara a-l analiza în componente si se tine seama

doar de interactiunea sistem-mediu, care este reprezentata prin parametri:

- actiunea mediului asupra sistemului este determinata prin parametrii de intrare;

- actiunea sistemului asupra mediului este determinata prin parametrii de iesire.

Parametrii sunt variabili în timp, astfel încât la un moment dat, un parametru are o valoare

determinata, sau altfel spus, fiecarui moment îi corespunde o singura valoare a parametrului. Spunem ca

valoarea parametrului care caracterizeaza un sistem este functie de timp.

Ansamblul valorilor parametrilor unui sistem la un moment dat constituie starea sistemului

respectiv.

Din aceste aprecieri rezulta ca la fiecare moment, un sistem se afla într-o stare determinata si

totodata, prin trecerea timpului, un sistem trece dintr-o stare în alta.

În interactiunea sa cu mediul, un sistem emite în mediul sau semnale – luminoase, sonore, olfactive

etc. Aceste semnale sunt specifice unei anumite stari, astfel încât odata cu schimbarea starii, se schimba si

semnalele lansate de catre sistem.

Totodata, semnale sunt în strânsa legatura cu structura cea mai profunda a sistemului.

Se remarca, dintre alte sisteme, cele cu autoreglare, capabile de autoorganizare. Acestea au

posibilitatea ca din starile posibile la un moment dat, pot intra într-o stare anume. Ele au capacitatea de asi

alege starea. Ele au intentionalitate.

Master: Mass-media si relatii publice. Tehnici de redactare

ANALIZA SEMIOTICA A COMUNICARII prof. Ionel Narita

3

Întrucât sistemele dotate cu intentionalitate îsi pot alege între anumite limite starea la un moment dat,

iar semnalele emise de ele sunt în strânsa legatura cu starea aleasa, ele pot emite în mediul lor semnale în

mod intentionat.

Reprezinta o dificultate actuala recunoasterea sistemelor dotate cu intentionalitate.

S-ar putea recunoaste un atare sistem daca are capacitatea sa intre în stari cu probabilitate mica astfel

încît schimbarile produse mediului de catre asemenea sistem sunt de multe ori neasteptate. De exemplu,

daca ne aflam în fata unei structuri a carei probabilitate sa se produca în chip natural e foarte redusa, cum

ar fi o tablita de lut cu anumite însemne pe ea, trebuie sa presupunem ca în spatele acestora se afla

actiunea unei intentii/intentionalitati.

Un sistem dotat cu intentionalitate poate sa emita secvente de semnale pe care sa le puna în

corespondenta cu stari proprii sau cu stari ale altor sisteme.

Corespondenta dintre semnalele emise si alte stari decât cele care produc semnalele respective se

numeste conventionalitate. Ex: Când cineva striga “Ajutor!!!”, cel care receptioneaza aceste sunete nu se

va întreba daca ele sunt consecinta unei voci grave sau ascutite, ci le va pune în corespondenta cu o

situatie de pericol în care se afla emitentul, deci cu o alta stare decât cu cele responsabile cu emiterea

strigatului (comunicarii nevoii de ajutor).

Acest proces de emitere intentionata a unor segvente de semnale de catre un sistem numit

emitent sau sursa, semnale care corespund în mod conventional cu anumite stari sau sisteme si care

sunt receptate si interpretate de catre un alt sistem numit receptor, se numeste COMUNICARE.

Observam aspectul foarte important, conform caruia nu orice interactiune între sisteme poate fi

considerata comunicare, ci doar acelea în care sunt prezente componentele intentionalitate si

conventionalitate.

Pentru a se reprezenta si analiza comunicarea, au fost concepute diferite modele de comunicare, cel

mai important fiind modelul matematic sau cibernetic, care apartine lui Claude Shannon si W.Weaver.

Cei doi au descompus comunicarea în urmatoarele elemente: un sistem emite semnale – emitentul;

aceste semnale, pe baza unei conventii sau a unui anume cod, alcatuiesc un mesaj care este transmis

printr-un canal catre un alt sistem capabil sa îl receptioneze, sa îl decodifice si sa îl interpreteze, adica sa

puna în evidenta mesajul, numit receptor.