Aspecte ale Recepetării Mesajului Mediatic

Scopul cursului nostru este de a ajunge la o percepţie cât mai clară şi mai corectă a ceea ce reprezintă jurnalismul mai puţin în sine, cât în contextul multitudinilor discursive în care trăim : literatură, ştiinţă, publicitate, politică samd. Fiecare vorbeşte în felul lui. Fiecare vrea să transmită ceva, cuiva, urmărind un anume rezultat. Zarva teribilă care ne înconjoară are, chiar şi atunci când nu o înţelegem prea bine, un rost şi o noimă. Are legi proprii şi rigori de neclintit. Are mijloace şi strategii specifice, pe care le putem studia şi învăţa pe îndelete. Jurnalismul este o simplă voce în acest vacarm discursiv. Nu e cu nimic mai grozav decât celelalte voci, dar cu siguranţă e mai sonor şi mai greu de prins într-o formulă anume. De aici vine şi dificultatea întreprinderii noastre. Jurnalismul nu se lasă uşor definit. Ce este el, în definitiv ? Oglindă sau ecran cinematografic ? Reflectare obiectivă a realităţii ? Subiectivism mascat ? Opinie personală transferată în mod ipocrit asupra unui personaj colectiv şi anonim (noi) ? Răspunsul e simplu : nimic din acestea şi toate la un loc. Teoreticienii genului au scăpat de această aporie (fundătură logică) decretând : jurnalismul este o literatură pragmatică, o literatură cu picioarele pe pământ, la adăpost de toate bucuriile rătăcitoare ale imaginarului (bizar, ciudat, fantastic).

Pragmatism, comunicare, informatie

Pentru a înţelege mai bine specificul discursului jurnalistic, trebuie să depăşim sterilitatea abordărilor impresioniste şi să acceptăm teza conform căreia, înainte de a fi un vehicul de informaţii, idei şi atitudinii, jurnalismul este în primul rând un act de comunicare. La o primă vedere, lucrurile par simple – canalul expresiv al presei este limbajul, aşa cum sunetele şi culorile sunt materia primă a muzicianului şi a pictorului. Limbajul este un sistem de comunicare al gândirii, care provoacă şi dă formă reprezentării sale. Dacă această gândire este „artistică”, forma care o îmbracă este mai expresivă decât cea a limbajului obişnuit. În acest câmp se situează mesajul literar sau poetic, conform cu două dimensiuni : 1) Dimensiunea semantică, care vizează inteligibilul şi universalul. 2) Dimensiunea estetică, reprezentând aspectul aparent gratuit, percepţiile şi subiectivismele pe care individul (artistul) le introduce în cadrul unor norme anume, cum ar fi versificaţia, figurativul, sugestia. Ĩn jurnalism, aceste dimensiuni suportă modificări majore, dacă nu dispar cu totul – semantismul are ca ţintă inteligibilul şi lumea ca lumea, în timp ce estetismul se refugiază în simpla evocare, preferând valorile concrete ale pragmatismului şi informaţiei – fapte noi şi interesante pentru cât mai multă lume.

La o privire grăbită şi fără mari pretenţii, vom observa că principalul criteriu de departajare între literar şi jurnalistic este cel al ficţionalităţii. Cum termenul este profund contestabil, vom spune că (cel puţin în cazul ştirii) limbajul de presă refuză imaginarul, volutele ademenitoare ale fanteziei. Relatare de la faţa locului, scriitura de presă se subsumează unor exigenţe stilistice ultimative : clar, concis, credibil. Ĩn discuţie, intervine un element extrem de important : gradul de libertate al autorului. Dacă în literatură această libertate pare sau chiar este maximă, în jurnalism libertatea este limitată de multe rigori specifice : să fie recent, real , verificabil, nou şi să intereseze pe cât mai multă lume. Altfel spus, textului jurnalistic îi sunt greu accesibile sau de-a dreptul interzise mai toate categoriile estetice : bizarul, ciudatul, straniul, macabrul, grotescul etc. Dimpotrivă, scriitorul se poate juca în text după pofta inimii – inventează situaţii şi personaje, schimbă vocile narative, le suprapune, îşi marchează apăsat prezenţa, mizează pe coparticiparea cititorului, exersează noi modalităţi de exprimare, caută insolitul (nu noutatea) în toate formele lui etc.

Din punct de vedere pragmatic, textul jurnalistic este un discurs marcat de condiţiile concrete de comunicare. „Putem lua ca punct de plecare faptul că vorbitorul/ascultătorul folosesc în exprimările lor propoziţii pentru a se înţelege asupra unor stări de fapte (…) Ĩn sens logic, enunţurile sunt propoziţii care redau fapte. Numai enunţurile pot fi considerate adevărate sau false. De aceea, ele sunt permanent dependente de exprimări asertorice – adică, de o clasă de acte de vorbire în care propoziţia dependentă se foloseşte în sensul unei susţineri, constatări, împărtăşiri etc.” (J. Hambermas, 1983, pp. 192-193).

Comunicarea de orice tip ar fi ea, presupune cel puţin doi actori şi o relaţie. Aceste relaţii pot fi : A) Directă, faţă către faţă, numită şi „comunicare interpersonală”. B) Indirectă sau mediată de un suport tehnologic (telefon, PC, scrisori), instituţional (presă, TV), artistic (filme, expoziţii, concerte). Ceea ce ne interesează în mod deosebit ar fi un alt tip de comunicare, dedus din cele două de mi sus – şi anume comunicarea de masă, cea care pune în legătură categorii sociale enorme şi dispune de o infrastructură pe măsură. Despre acest concept s-a scris şi se scrie necontenit, dată fiind şi miza aflată în jos : gestionarea puterii şi libertăţilor fundamentale ale omului, interesul financiar, globalizarea lumii samd. Noi ne vom mulţumi doar să amintim că termenul de „masă” desemnează un mod anume de agregare a indivizilor şi ar mai multe caracteristici : oamenii nu se cunosc între ei şi nu comunică interpesonal, interesele lor coincid dar şi intră în conflict, nu au valori şi scopuri comune. ceea ce îi leagă este însuşi actul de a consuma acel produs cultural oferit tuturor de o instanţă mediatică sau nu (vezi M Coman, 2004, p. 15). Ĩn orice caz, termenul de „masă” a căpătat deja o identitate conceptuală şi ar fi o greşeală să fie substituit termenului de „mulţime” (grupare umană localizată precis şi fără o identitate anume) sau „public” (ansamblu de indivizi, limitat numeric, care posedă apartenenţa la o comunitate de interese şi care se manifestă coerent).

Dubla dependenţă (vorbitor/ ascultător) a unui enunţ reprezintă, de fapt, fundamentul textului jurnalistic – un text cu o finalitate clară şi precisă de comunicare. Strâns legat de realitatea concretă de lectură, textul jurnalistic se va disocia de cel literar printr-o anume dinamică discursivă. Prin atac, de pildă. Motivul e simplu şi lesne de ghicit – obosit, grăbit, indispus, cititorul doar răsfoieşte presa. Rareori se afundă confortabil în lectură. Caută un text care să-l intereseze din prima clipă şi să-l citească rapid.