Comunicare în Organizații

MODULUL I: COMUNICAREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Rezumat: Modulul I cuprinde 3 unităţi de învăţare ale căror conţinut se referă la conceptele fundamentale utilizate în teoria comunicării.

Unităţile de învăţare şi duratele medii

Unitate de învăţare Durată medie (ore)

1. Conceptul de comunicare 2

2. Tipologia formelor de comunicare 4

3. Concepte de bază în teoriile comunicării 4

TOTAL 10

Obiective - Însuşirea noţiunilor şi conceptelor de bază privind comunicarea

- Înţelegerea abordărilor diferite ale teoriei comunicării

- Dezvoltarea capacităţii de a ilustra noţiunile teoretice prin exemple

1. Conceptul de comunicare

Din punct de vedere etimologic, „comunicare” vine de la „communis” (latină) = a pune în comun, a împărtăşi. În limba română, verbul a comunica provine prin filieră franceză.

Din diversitatea definiţiilor date comunicării reţinem că definiţiile au evoluat de la modele mecaniciste la modele organiciste (sistemice) şi abordările s-au diversificat progresiv.

Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi înţeleasă drept ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectueaza operatia punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective.

Principalul mijloc de socializare îl reprezintă comunicarea. Personalitatea se structurează într-un spaţiu de comunicare propriu fiecărei persoane. Pe de altă parte, sistemele şi structurile sociale îşi menţin stabilitatea şi-şi realizează finalităţile prin mijlocirea multiplelor reţele de comunicare de care dispun.

Între oameni, a comunica înseamnă a pune în comun senzaţii, afecte, emoţii, sentimente, idei, opinii şi fapte. Aceasta înseamnă mai mult decât “a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune” sau “a vorbi cu, a se pune în contact cu, a fi în legătură cu”.

- COMPONENTELE DE BAZĂ ALE COMUNICĂRII

Pot fi reprezentate ca răspunsuri la o serie de întrebări:

• Cine? (emiţătorul): cine este cu precizie emiţătorul mesajului ( o persoană, un grup, o structură organizaţională);

• Ce ? (mesajul): ce doreşte emiţătorul să comunice, conţinutul mesajului, ce informaţii trebuie introduse pentru ca mesajul să fie clar, concis, amabil, constructiv, corect şi complet;

• Cum? (codul şi canalul): mesajul va fi comunicat verbal sau în scris, în cuvinte sau imagini, prin întrevedere sau convorbire telefonică - proxemic sau telematic;

• Cui? (receptorul);

• Unde şi când? va fi transmis mesajul, astfel încât să fie receptat şi utilizat;

• De ce? Care este scopul urmărit în comunicare şi ce efect doreşte emiţătorul să obţină! (informare, influenţare şi convigere).

2. Tipologia formelor de comunicare

Pentru structurarea varietăţii formelor de comunicare, se utilizează mai multe criterii. Prezentă mai departe câteva dintre aceste criterii, cu tipologia aferentă:

În funcţie de natura şi numărul celor cărora le este destinat mesajul, comunicarea poate fi:

1. Comunicare intrapersonală, când receptor al unui mesaj este chiar emiţătorul acestuia; individul comunică cu sine însuşi, procesul derulându-se, de regulă, în mintea sa.

2. Comunicarea interpersonală, care are loc între două persoane, fiecare dintre acestea asumându-şi, pe rând, rolul de emiţător şi de receptor de mesaje.

3. Comunicarea de grup

a. Intragrup - când comunicarea se desfăşoară între persoane care fac parte din acelaşi grup - familie, grupă de studenţi, colectiv de muncă - când un membru al grupului, în calitate de emiţător, se adresează celorlalţi, consideraţi destinatarii mesajului emis. În acest caz, în poziţia receptorului nu se mai află un individ, ci mai multe persoane, aparţinând aceluiaşi grup.

b. Intergrup, ce se realizează între două sisteme diferite, care funcţionează, fiecare, după propriile reguli. În procesul de comunicare, cele două sisteme au, alternativ, rolul de emiţător şi rolul de receptor

4. Comunicare în masă, ce presupune emiterea de mesaje către un public larg, prin instituţii specializate, cu adresabilitate generală