Drept Internațional Public

I. Consideraþii generale asupra Dreptului Internaþional Public

Asemenea multora din ramurile ºtiinþei dreptului, Dreptul Internaþional Public a apãrut din nevoia creãrii unui cadru care sã normeze pentru relaþiile internaþionale.

Întrucât primele reguli de conduitã cu specific internaþional îºi au originile în cele mai vechi timpuri, drumul de la apariþia unor norme disparate pânã la formarea unui set coerent de reguli ºi principii, care sã poatã forma un nucleu al dreptului internaþional, a fost suficient de lung ºi mai ales foarte sinuos, presãrat de divergenþe de interese ºi antagonisme.

Din aceastã perspectivã se relevã rolul ºi scopul final al Dreptului Internaþional Public, care este tocmai acela de a gãsi formulele cele mai potrivite pentru a asigura funcþionarea armonioasã a comunitãþii internaþionale, formate din ansamblul statelor ºi entitãþilor angajate în relaþiile internaþionale, precum ºi de a preveni ºi soluþiona aspectele conflictuale afecteazã aceastã comunitate.

Pentru a-ºi îndeplini acest rol, Dreptul Internaþional Public se constituie într-un ansamblu de principii ºi norme juridice, create de cãtre state, ca actori principali în arena politicã internaþionalã, pe baza acordului lor de voinþã, exprimat în tratate sau cutume, în scopul de a reglementa raporturile lor reciproce, atât în plan bilateral cât ºi multilateral, precum ºi raporturile lor cu alte entitãþi internaþionale, prioritar cu organizaþiile internaþionale.

Aºadar, pentru formarea ºi dezvoltarea Dreptului Internaþional Public nu a fost suficientã doar constituirea statelor, ci ºi stabilirea unor raporturi reciproce între acestea, ceea ce a dus la formarea unor reguli care sã guverneze aceste raporturi. Conþinutul ºi structura Dreptului Internaþional Public a evoluat, purtând amprenta diferitelor sisteme socio-politice care s-au succedat pe parcursul istoriei universale.

II. Apariþia ºi dezvoltarea Dreptului Internaþional Public

II. 1. Perioada antichitãþii. Istoricii afirmã cã elemente ale Dreptului Internaþional s-au manifestat chiar ºi înainte de apariþia statelor suverane, încã din perioada existenþei triburilor ºi ginþilor, atunci când se presupune cã ar fi existat reguli de conduitã (obiceiuri) cu privire la o anumitã protecþie a solilor, solemnitãþii pentru încheierea tratatelor º.a.m.d.

În perioada antichitãþii ºi a sclavagismului, odatã cu apariþia statelor suverane, acestea au resimþit nevoia de a stabili relaþii între ele, în special în domeniul economic ºi politic, precum ºi la cristalizarea unor instituþii juridice.

Întrucât în perioada la care facem referire principalul mod de soluþionare a problemelor bilaterale erau rãzboaiele, normele de drept cuprindeau o sferã destul de limitatã de probleme, axatã exclusiv pe chestiuni specifice, cum ar fi de exemplu cutume care vizau încheierea pãcii, regimul solilor etc.

Odatã cu emanciparea comunitãþilor ºi dezvoltarea relaþiilor dintre ele, aceste norme se vor extinde la protecþia strãinilor, neutralitate, alianþe, uniuni politice ºi religioase etc.

Dintre contribuþiile cele mai valoroase la formarea ºi dezvoltarea Dreptului Internaþional Public putem aminti modul în care EGIPTUL antic întreþinea relaþii comerciale ºi politice cu toate þãrile Orientului.

Egiptul avea o cancelarie pentru treburile strãine ºi întreþinea o corespondenþã diplomaticã din secolele XVI-XV î.e.n. cu Babilonul ºi alte state, cuprinsã în tablele de la Tell-Amorna. În afara problemelor de rãzboi ºi pace, în aceste table regãsim cel mai vechi tratat internaþional cunoscut ºi anume tratatul de prietenie ºi alianþã, denumit „sublim”, încheiat în anul 1296 î.e.n. între Ramses II, faraonul Egiptului ºi Hatisil al III-lea, regele hitiþilor.

Tratatul cuprinde o introducere a textului propriu-zis ºi formule religioase care erau menite sã asigure respectarea lui, ca o expresie a postulatului „pacta sunt servanda”. Acest tratat instituia o alianþã între cele douã state, care se obligau sã trãiascã în pace, sã nu se atace ºi sã-ºi acorde ajutor reciproc împotriva unei agresiuni venite din partea unui alt stat. Tot în textul tratatului se regãsesc pasaje în care cei doi suverani se angajau sã-ºi acorde ajutor mutual pentru înãbuºirea rãscoalelor sclavilor ºi sã-ºi extrãdeze reciproc fugarii dintr-o þarã în cealaltã.

Statele Chinei antice aveau, potrivit unor izvoare * de peste 3000 de ani, „obligaþii” cãtre alte state strãine ºi aveau atitudine criticã la adresa rãzboaielor pornite fãrã justificare. Instituþia diplomaþiei chineze trimitea ºi primea „cãlãtori” (ambasadori) ºi „tãlmaci”. Dezbaterile ºi deciziile referitoare la probleme litigioase se fãceau la conferinþe internaþionale, numite „congrese ale monarhilor”.

De asemenea, literatura chinezã conþine numeroase idei despre justeþea sau injusteþea unor rãzboaie, despre respectarea tradiþiilor, sancþiunile internaþionale etc.

India promova ºi ea o susþinutã practicã de drept internaþional.

Existenþa unei misiuni diplomatice ad-hoc este consemnatã într-una din cele mai vechi lucrãri juridice – Gantma Sutra, secolul VI î.e.n. - , în legile lui Manu – secolul V î.e.n. – cunoscute ºi sub denumirea de „legile þãrilor”, precum ºi în texte religioase datând din anii 2500 î.e.n.

Tratatele erau sacre, se încheiau cu pronunþarea unui jurãmânt religios, iar pentru garantarea respectãrilor se predau ostateci.

Regulile rãzboiului erau destul de dezvoltate, fãcându-se distincþie între combatanþi ºi necombatanþi. De asemenea se interzicea uciderea prizonierilor, precum ºi a anumitor mijloace de purtare a rãzboiului. (Ex: folosirea focului).

Grecia a determinat o amplã dezvoltare a Dreptul Internaþional prin relaþiile care s-au stabilit între cetãþile antice.

Conducãtorii cetãþilor foloseau „vestitorii”, iar mai târziu se trimiteau solii formate din cele mai în vârstã persoane. Solilor li se remitea o „diplomã” conþinând împuternicirile lor (de aici ºi termenul de diplomaþie). Solii erau inviolabili.

De asemenea, între cetãþile greceºti – state independente se încheiau numeroase convenþii: tratate religioase, militare (de alianþã), tratate comerciale, de pace, de neagresiune ºi de sprijin reciproc împotriva sclavilor rãsculaþi, precum ºi acorduri privind drepturile strãinilor. Aceste înþelegeri erau întãrite, ca ºi în cazul Indiei, prin jurãmânt religios ºi gravate pe stâlpi de piatrã care mai apoi erau pãstraþi în temple.

În vederea soluþionãrii diferendelor ce apãreau între statele greceºti antice, practicile uzitate erau arbitrajul, prevãzut în tratate, precum ºi mediaþiunea.

Încã de la acea vreme, statele greceºti tindeau cãtre un sistem de securitate colectivã. În acest scop, în secolul V ºi VI î.e.n. s-au încercat asigurarea unei „pãci comune”, prin convocarea mai multor congrese.