Leadership-ul Politic

Viaţa politică constituie, în genere, o emergenţă, concurenţială. În disputa pentru putere, actorii principali – clasa politică, elitele politice, partidele politice – impun în prim-planul confruntării şi al ofertei atât programe, cât şi lideri, iar deznodământul luptei politice, de cele mai multe ori, este determinat de către dimensiunile personalităţii conducătorilor. Liderul politic poate fi privit din mai multe perspective simbolice: elitistă (V. Pareto, M. Weber, G. Mosca, R. Michels, C. Rădulescu-Motru) – ca individ care îşi dobândeşte statutul şi rolul de excepţie pe scena politică în virtutea unor calităţi naturale deosebite, inteligenţa, curajul, puterea de muncă, vocaţia mesianică, predispoziţia spre acţiune –, psihologică şi psihanalistă (E. Erikson, H. Lasswell) – succesul şi notorietatea publică fiind considerate drept pârghiile de rezolvare şi compensare ale frustraţiilor juvenile refulate –, sociologică (M. Weber, S. Moscovici) –care supralicitează calităţile liderului prin originea acestora în ceva suprauman, inaccesibil cunoaşterii, charisma, ori artistică (R.G. Schwartzenberg) – care priveşte liderul politic, prin similitudine cu lumea show-biz-ului, ca o vedetă a spectacolului şi marketingului politic, model-imagine construit de oameni specializaţi în arta persuasiunii şi comunicării – ce se legitimează ca şef „instituţional al unui grup şi care, prin prezenţa sau activitatea sa, influenţează, conduce, reprezintă, exprimă interesele unui grup, formulează scopurile şi elaborează strategiile şi tacticile politice (…) care să corespundă atât aşteptărilor grupului, cât şi necesitaţilor momentului”. Aşadar, leadership-ul politic reprezintă suma şi rezultatul, de context, a unor capacităţi intelectuale şi practice în arta de conducere.

Gândirea româneascã despre liderul(omul) politic

Abordarea problematicii liderului politic (omului politic) a preocupat, în contextul evoluţiei teoriei politice specifice veacului al XX-lea, şi gândirea românească. Geneza, necesitatea, rolul social sau notele definitorii ale personalităţii în general, ale personalităţilor de excepţie în particular (inclusiv ale personalităţilor politice) au constituit coordonatele generale ale demersului explicativ autohton. Indiferent de conceptele sau sintagmele folosite – personalitate de vocaţie, om de acţiune (C. Rădulescu-Motru, I. Brucăr, D.D. Roşca), exponent al elitei politice, creator de valori impuse de cerinţele timpului, om de stat, valoare supremă, providenţială (D.D. Roşca), erou (cu multiplele sale trăsături: nonconformist, vizionar, clarificator, reformator, mesager al adevărului, animator al progresului, exponentul spiritualităţii vremii, al sufletului poporului, dragoste faţă de neamul său, îndrăzneală, agent al ordinii împotriva dezordinii, manifestare autentica a divinului, (St. Zeletin, C. Antoniade, N. Crainic), conducător (propulsat de forţa inteligentei, prin calităţile sale deosebite – Tr. Brăileanu), om politic (caracterizat de cunoaşterea profundă a poporului, înţelegerea deplină a intereselor sale naţionale, originalitate, absenţa viciilor – S. Mehedinţi) –, liderul politic a fost considerat o specie a personalităţii umane, o componentă de bază a elitelor sociale, nu atât pentru calităţile sale intrinseci, cât mai ales pentru rezultatele sale de excepţie în planul acţiunii şi practicii sociale. Oamenii politici, scria E. Cioran într-o manieră nietzscheeană, dincolo de perioada în care apar şi se manifestă, au trăsături asemănătoare: ethos agresiv, dorinţa de dominaţie, activism fără principii, finalitatea actelor sale vizează puterea căreia îi sacrifică totul, manifestarea lui acţionară nu are nimic comun cu morala, prejudecăţile etice şi religioase constituie un lux, îi afectează destinul; mobilul dinamismului şi ascensiunii sale iradiază din ură (virtutea esenţială), ura faţă de unii, dragoste faţă de alţii; se apropie de artist prin actul creaţiei; nu este obligat să creadă în ce face, însă trebuie să reuşească întotdeauna. Toate aceste calităţi se subordonează cu necesitate unui interes obiectiv, inexistenţa acestuia generează tirani sau aventurieri, dar nicidecum oameni politici.

Notele de personalitate ale liderului(omului) politic

Esenţa omului politic se identifică cu „idealul puterii”, la E. Cioran (în Schimbarea la faţă a României), „voinţa puternică şi autoritatea despotică”, la G. Le Bon (în Psihologia mulţimilor), omul „funcţiilor publice”, la Nietzsche, „voinţa de putere”, la E. Spranger (în Types of Man), „libido-ul puterii”, la G. Uscătescu, în Proces umanismului, „a trăi pentru politică”, „capacitatea de a controla pulsul fenomenelor istorice importante, „autoritatea charismatică”, la M. Weber în Politica, o vocaţie şi o profesie, puterea mitului – imaginea “salvatorului”, a „omului providenţial”, la R. Girardet (în Introducere în imaginarul politic), o „componentă a elitei puterii”, la C.W. Mills (în The Power Elite), „centrul de concentrare a intereselor grupului”, la R. Dahl (în Poliarhile), „harul, carisma”, la S. Moscovici, „omul de stat care umple prăpastia dintre viziunea sa şi experienţa naţiunii”, la H. Kissinger. Pentru ca relaţia de comunicare cu mari mase de oameni (susţinători sau adversari), specifică domeniului politic, să fie eficientă şi cu rezultate scontate (amplificarea suportului popular), liderii politici trebuie sa facă proba unor anumiţi „parametrii de personalitate”: