Extras din curs

Functia estetica, sursa principala a creativitatii

În viziunea lui Jan Mukarovsky, un stralucit reprezentant al Scolii structuraliste de la Praga, esteticul se opune utilitarului. Mai exact, daca utilitarul înseamna crearea unui obiect cu o destinatie precisa si concreta, esteticul este situat în afara unei asemenea finalitati, altfel spus, el îsi este propria finalitate. Se confirma astfel definitia pe care Immanuel Kant a dat-o artei. Pentru el, arta este o finalitate fara scop. Dar tot Mukarovsky a fost cel care a afirmat ca între estetic si utilitar nu exista o granita de netrecut, ci ca, dimpotriva, poate fi constatata transformarea unuia în celalalt. De exemplu, daca cineva foloseste o statueta pentru a bate cuie cu ea, din punctul lui de vedere opera de arta respectiva înceteaza sa mai existe, ea metamorfozându-se într-un ciocan, adica într-un obiect utilitar. Invers, sunt obiecte care si-au pierdut, datorita evolutiei tehnologice, utilitatea initiala, asumându-si, pe neasteptate, o functie estetica.

De exemplu, vechiul fier de calcat al bunicii, devenit obiect inutil, este apreciat acum de colectionari, care îl comercializeaza, astfel încât îl vedem în vitrine ca obiect de interes artistic. Concluzia este aceea ca, ori de câte ori functia utilitara înceteaza, locul ei este ocupat de cea estetica. Evident, sunt numeroase situatii în care esteticul si utilitarul coexista în acelasi obiect, atât în civilizatia arhaica, cât si în cea moderna. Stramosii nostri au simtit nevoia sa-si îmopodobeasca instrumentele, pentru a face mai agreabila utilizarea lor. O veche furca de tors avea incrustatii mestesugite, speteaza scaunului era facuta în forma de inima, portile maramuresene sunt adevarate opere de arta. Astazi, constatam ca designul a devenit o adevarata industrie, ca prin portile fabricilor nu mai iese niciun obiect care sa nu fi fost gândit în termeni estetici. Se verifica, astfel, vechea maxima latineasca “utile cum dulci”, adica “a îmbina utilul cu placutul”. Functia estetica poate fi întâlnita nu numai în lumea obiectelor, ci si în limba, iar, întrucât jurnalistul are drept principalul instrument de exprimare limba, este de la sine înteles ca, din punctul lui de vedere si, implicit, al nostru, dimensiunea estetica a limbii reprezinta sau ar trebui sa reprezinte un punct de interes. Însa functia estetica nu este singura functie a limbii. De aceea , în cele ce urmeaza, voi face un expozeu asupra acestui subiect.

De-a lungul timpului, dar, mai ales, dupa 1900, au fost elaborate mai multe teorii functionaliste, care au în comun faptul ca admit existenta unei relatii cauzale între factorii uni act de comunicare si functiile care se manifesta în acest act. Exista mai multe opinii în privinta numarului acestor factori, dar, toti cei care au meditat asupra lor recunosc existenta a 3 factori, fara de care comunicarea nu poate avea loc: emitator, mesaj si destinatar, la care, uneori, se adauga si referentul, adica realitatea extralingvistica vizata de mesaj.

Prima teorie functionalista a fos elaborata de Karl Buhler, care, pornind de la cei 3 factori constitutivi ai comunicarii ( Emitator, Destinatar, Referent), a stabilit 3 functii corespunzatoare, pe care le numeste Ausdruck “expresie” (adica orientarea mesajului catre emitator), Apell (orientarea mesajului catre destinatar) si Darstellung “reprezentare” (orientarea mesajului catre referent).

Celor 3 functii stabilite de Buhler (expresiva, apelativa si reprezentativa) li s- a adaugat ulterior si a patra, numita interogativa de catre Edmund Hermann sau comunicativa, de catre E. Lerch.

Ideile lui Buhler au fost continuate si dezvoltate de catre Fr. Kainz, care construieste un model mai complex, alcatuit din 2 categorii de functii: primare si secundare. Functiile primare se clasifica în dialogice si monologice. Printre functiile secundare, figureaza cea estetica si cea etica.

În sfârsit, cea de-a treia teorie functionalista importanta a fost elaborata de Roman Jakobson, în 1964. Acesta a extins numarul factorilor comunicarii, adaugând celor recunoscuti de Buhler ( E, D, R), înca 3, si anume: codul, mesajul si canalul. În consecinta, el va extinde si numarul functiilor corespunzatoare acestor factori la 6, pe care le numeste: emotiva (orientarea mesajului catre emitator), conativa (orientarea mesajului catre destinatar), referentiala (orientarea catre referent), metalingvistica (orientare catre cod), fatica ( orientare catre canal) si poetica (orientarea mesajului catre el însusi). Dupa cum se poate constata, Jakobson prefera termenul de functie poetica în locul celui de functie estetica folosit de Mukarovsky, preferinta motivata de faptul ca el este preocupat de limba, în vreme ce Mukarovsky extindea esteticul la întreaga sfera a existentei.

Înainte de a trece la analiza modului cum functia poetica poate fi asumata în textele jurnalistice, este necesar sa fac o scurta paranteza. Asa cum am afirmat de mai multe ori pâna acum, teoriile functionaliste au în vedere identificarea functiilor limbii; dar, înca la începutul secolului trecut, lingvistul genevez Ferdinand de Saussure a propus o distinctie care a facut, ulterior, cariera, între limba si vorbire. El a conceptualizat o deosebire, pe care vorbitorii obisnuiti au simtit-o întotdeauna, dovada ca, în mai toate limbile, sunt folositi termeni distincti pentru a denumi aceste realitati: langue/parole în franceza,