Extras din curs

Alaturi de cel politic, limbajul publicistic este teritoriul care ofera, cu generozitate, ospitalitate metaforelor de lemn. Spre deosebire de limbajul poetic, preocupat de promovarea expresiei profund individualizate si, asadar, irepetabile, limbajul presei este un neobosit producator de expresii care, bucurându-se de succes la aparitie, tind sa se socializeze, sa devina un bun comun al publicistilor si, prin ei, al cititorilor, care nu par a fi deranjati de clisee si de locuri comune. Dimpotriva, acestea le consoleaza comoditatea ce reprezinta, pare-se, o conditie a comunicarii eficace în acest domeniu.

Sintagma limba de lemn este, ea însasi, metaforica si denumeste un limbaj inflexibil, incapabil de mladiere si, deci, de adecvare la diversele situatii de comunicare. Semnul ei distinctiv este cliseul, exprimarea stereotipa, mereu aceeasi. Osificarea se produce la toate nivelurile limbii, asa cum dovedeste THOM 1993, dar este mai evidenta în domeniul lexicului, adica acolo unde contrastul dintre mobilitatea fireasca a cuvintelor si înghetarea lor în stereotipie este mai mare.

Pentru mai buna întelegere a acestui fenomen, este oportuna diferentierea lui de ticul verbal, cu care prezinta unele similitudini, dar de care se si desparte în anumite privinte. Ticul este amprenta unui comportament lingvistic individual, el fiind adeseori definitoriu pentru o anumita persoana. Asa se si explica de ce el a devenit un pretios instrument de caracterizare a personajului literar la anumiti scriitori (I. L. Caragiale, de exemplu). În vreme ce ticul este individual, cliseul este colectiv.

Limba de lemn este simptomul sigur al scaparii exprimarii de sub control, este dovada cea mai palpabila a paradoxului care sustine ca nu vorbim, ci suntem vorbiti. Ea întretine socializarea exceptiei si transformarea ei în regula. Fenomenul se produce mai usor si mai rapid în comunicarea orala, mult mai libera de constrângeri decât cea scrisa, adica mai nesupravegheata decât aceasta. Asa se explica de ce esantioane ale limbii de lemn se gasesc mai ales în stilurile apropiate de oralitate sau în cele care chiar vehiculeaza mesaje orale, cum este, în primul rând, cel publicistic.

O sursa importanta a limbii de lemn este reprezentata de metafora hiperbolica. Presa ultimilor ani consemneaza, cu vadita satisfactie profesionala, un mare numar de evenimente care se produc pe neasteptate si care au, aproape fara exceptie, conotatie negativa. Pentru a se exprima printr-un singur cuvânt si caracterul intempestiv al fenomenului si proportiile lui considerabile, precum si faptul ca ar trebui sa-i displaca destinatarului, se recurge cu nedorita consecventa la metafore hiperbolice din domeniul fenomenelor naturale. Astfel, citim si auzim, la tot pasul, despre avalansa scumpirilor, despre explozia preturilor, despre ploaia de insulte, despre puhoiul de someri, despre potopul de impozite si taxe etc., etc.

Câteodata, proportiile fenomenului sunt sugerate si cu ajutorul unui cuvânt din domeniul medical (hemoragia banilor publici) sau chiar artistic (cor de insulte), desi preferinta pentru elementul catastrofic este indiscutabila.

Dar cuvântul care pare sa fi epuizat, pentru o lunga perioada, imaginatia publicistilor (si a politicienilor), tinzând sa devina un bun public, este, fara îndoiala, val. În cea mai uzitata ipostaza, el este tot o metafora hiperbolica, adaugându-se, cu imens succes, celor discutate mai înainte: asupra românilor se abate, periodic, câte un val de scumpiri, în lumea interlopa bucuresteana este de asteptat un val de razbunari, recentele masuri ale guvernului vor declansa un val de disponibilizari, dupa cum nici valul de greve nu trebuie ignorat, demonstratiile si protestele se produc, si ele, în valuri, fireste, iar valul nemultumirilor cuprinde întreaga tara. Dar lui val i-a fost dat sa traiasca o noua tinerete în legatura cu dorinta si eforturile României, de a intra în NATO si, mai recent, în Uniunea Europeana. Si ministrii si parlamentarii si oamenii de pe strada, intervievati de reporteri zelosi, doresc bineînteles sa intram, daca nu în primul val, atunci macar în cel de al doilea, pentru ca, nu-i asa, nu se stie niciodata daca va mai urma un altul... De unul singur, val poate sugera aparitia unor manifestari negative si iterative. Un titlu precum Valuri la Lima este suficient pentru ca cititorul sa înteleaga ca în capitala Peru-ului nu e bine, ca se produc evenimente care, prin natura lor, nu-l pot lasa indiferent, ba, dimpotriva, ca ar trebui sa-l puna serios pe gânduri. Iata cum un cuvânt care paruse a fi specializat sa ramâna o frumoasa imagine poetica, face brusc o impresionanta cariera jurnalistica, sub stindardul limbii de lemn.

Se vede, asadar, ca limba de lemn reprezinta o constanta a comportamentului lingvistic si ca ea nu este specifica unei epoci, unui regim politic, unei zone geografice ori unui grup social. Desi este un fenomen inerent, el nu trebuie tolerat si, cu atât mai putin, încurajat.