Extras din curs

REPORTAJUL, UN TERITORIU AL CREATIVITATII

Discutia privind relatia dintre literatura si jurnalism poate fi continuata prin cercetarea reportajului, considerat de unii autori drept gen literar, iar de altii, drept unul jurnalistic. Aceasta dificultate de încadrare se datoreste procesului de defictionalizare a unor texte literare, precum si patrunderii procedeelor de fictionalizare în anumite forme de povestiri factuale (non-fictionale), cum le numeste Gerard Genette, între care este de amintit reportajul.

Lucrari românesti asupra acestuia sunt relativ putine, si ele îl considera cu precadere din perspectiva literara. În ultimii ani însa, au aparut numeroase studii care pledeaza pentru recuperarea reportajului ca gen publicistic.

În ceea ce ne priveste, afirmam ca acele reportaje în care domina functia poetica trebuie acceptate drept literare, în timp ce altele, în care suprematia apartine functiei conative, apartin neîndoielnic domeniului jurnalistic. Nu este surprinzator de aceea faptul ca pot fi întâlnite texte din ambele categorii în care este detectabila prezenta unor elemente specifice categoriei celeilalte. Asa cum se va vedea, în literatura româna exista poezii al caror continut este format din substanta unui reportaj si, invers, reportaje propriu-zise, dar care cuprind în structura lor marci ale literaritatii. Ceea ce este însa de necontestat este ca reportajul e genul jurnalistic cel mai deschis la influente literare, adica teritoriul în care creativitatea se manifesta din plin.

Exista, cum e si firesc, mai multe definitii ale reportajului, între care este greu de ales, caci mai toate contin elemente ce nu pot fi respinse, fara ca fiecare definitie în parte sa fie deplin acceptabila. Mai mult, unele definitii sunt mai degraba o însiruire a calitatilor pe care trebuie sa le aiba un bun reportaj, ca de exemplu cea care urmeaza, datorata lui Jean-Dominique Boucher, în Le reportage ecrite (1995): „Reportajul este o poveste care se spune: o poveste adevarata. Reportajul se situeaza în eveniment, îl lumineaza, îl pune în perspectiva si da substanta informatiei brute. În presa tiparita, reportajul este esential. Reportajul vizualizeaza informatia, o autentifica si îi confera credibilitate. Mai mult ca niciodata, cititorul are nevoie sa i se povesteasca lumea în care traieste. Jurnalismul traitului permite parasirea potecilor batute. El coloreaza realitatea cea mai banala. Reportajul nu este un lux. Dar, în masura în care sunt povestitori, reporterii ramân înainte de toate jurnalisti care informeaza.” Mul mai riguroasa este o alta definitie, propusa de Luminita Rosca (Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, II, 2001), care aduce câteva rectificari definitiei termenului respectiv asa cum apare în DEX, definitie considerata inexacta pe alocuri: „Specie jurnalistica, apelând adesea la modalitati literare de expresie, care informeaza un public larg despre fapte din actualitate, ca urmare a prezentei reporterului la fata locului.” Asadar, principala însusire a unui reportaj este autenticitatea, deci capacitatea de a crea senzatia de adevar, prin confirmarea prezentei reporterului la locul evenimentului, fie ca martor, fie ca protagonist, iar acreditarea relatarii ca respectând adevarul se obtine prin apelul la procedee caracteristice literaturii, gratie carora textul devine mai atractiv, mai precis si mai capabil sa redea realitatea în esenta, dar si în detaliile ei. Captarea realitatii de catre reporter se face fie prin observarea directa a acesteia, fie prin intervievarea celor implicati. Ideala este însa situatia în care cele doua atitudini sunt asumate împreuna, caci astfel informatia obtinuta va fi cât mai completa. Pentru obtinerea unui bun reportaj conteaza în primul rând selectarea faptelor despre care urmeaza sa se scrie, caci nu orice fapt este prin el însusi un subiect de reportaj. Pentru a deveni asa ceva, el trebuie sa aiba, în primul rând, semnificatie jurnalistica, semnificatie ce se obtine prin luarea în considerare a urmatorilor parametri: situarea reporterului în proximitatea temporala si în cea spatiala a evenimentelor; caracterul neobisnuit al acestora; existenta unui conflict autentic si, pe cât posibil, puternic; posibilitatea de relevare a unor consecinte cu caracter de generalitate; capacitatea de captare a interesului unui numar cât mai mare de destinatari. Un bun reportaj va furniza cititorului nu numai informatii exacte, ci si emotii autentice, antrenând astfel în egala masura ratiunea si afectul acestuia. Sub aspect stilistic, reporterul va privilegia acele elemente care sunt capabile sa actioneze direct asupra sensibilitatii umane. O mare importanta în aceasta privinta o are unghiul din care reporterul abordeaza evenimentele pe care le relateaza, adica atitudinea personala pe care o implica în text. Spre deosebire de alte genuri publicistice, reportajul nu numai ca accepta, dar chiar pretinde afirmarea subiectivitatii autorului lui, si aceasta pentru ca cititorul doreste sa afle nu numai o informatie despre un anumit eveniment, ci si punctul de vedere al reporterului asupra acestuia. Se poate afirma ca un reportaj este o informatie evaluata de chiar cel care o transmite. Reportajul nu este o prezentare fotografica a realitatii, ci o reconstructie a acesteia, în functie de felul cum a fost perceputa de reporter. De aceea, arhitectura unui reportaj este oarecum libera de constrângeri si de reguli, chiar daca uneori se formuleaza indicatii cu sens general, ca cele de mai jos, formulate de Melvin Mencher (News Reporting and Writing, 1991) în felul urmator: „1. Arata oamenii care actioneaza; 2. Lasa-i sa vorbeasca; 3. Lasa personajele si dialogul sa conduca actiunea; 4. Confera continutului dinamism. Aceasta înseamna ca textul sa aiba început, o parte de mijloc si un final.” Începutul adica primul paragraf, are rolul de a deschide cititorului perspectiva asupra evenimentului, de a-i evidentia semnificatia si importanta si de a trezi cititorului interesul pentru lectura. El trebuie sa fie concis, evocator si concret. Corpul reportajului este rezultatul asamblarii scenelor, portretelor, dialogurilor, detaliilor, în conformitate cu ideea directoare a textului. Esentiala este aici asigurarea stricta a coerentei textuale, prin selectarea elementelor compatibile cu ideea de întreg si prin eliminarea celor care contrazic aceasta ideea, precum a elementelor redundante, care pot constitui un balast informational. Paragraful final are rolul de a fixa în mintea cititorului evenimentul tratat si sa-i confirme, astfel, asteptarile create de paragraful initial. În orice caz, trebuie evitate formularile sententioase, concluziile didacticiste sau moralizatoare. Cum se vede, aceste recomandari sunt suficient de vagi pentru a asigura o mare libertate reporterului. Si aceasta lipsa de constrângere apropie reportajul jurnalistic de textele literare. Deosebirea esentiala este aceea ca, într-un text literar, informatia propriu-zisa trece pe un loc secundar si este redusa la strictul necesar, în schimb unghiul de vedere ce sugereaza o anumita atitudine a autorului ocupa prim-planul. Propunem, spre analiza, un text poetic apartinând lui Geo Bogza, autor ales deloc întâmplator, caci el este considerat pe buna dreptate unul dintre cei mai mari reporteri, daca nu cumva cel mai mare din cultura noastra. Textul ales poarta titlul semnificativ Cosmarul, titlu capabil sa induca cititorului o stare de asteptare încordata. Poezia contine câteva informatii sumare, referitoare la locul vizat („Rataceam printr-un / oras al câinilor”), la „personajele” care îl populeaza („Câini, numai câini treceau pe / strada: // Unii într-o parte, altii în alta.”) si la atitudinea obisnuita a acestora („Toti purtau câte o servieta / galbuie”).