Socializarea și Grupurile Umane

2.1. CONCEPTUL DE SOCIALIZARE

Animalele aflate în partea inferioară a scalei evoluţioniste, cum ar fi insectele, sunt în stare să se apere de când s-au născut, cu ajutor foarte mic sau chiar deloc din partea părinţilor. Pe măsură ce urcăm pe scara lui Darwin şi ajungem la mamifere, constatăm că puii acestora sunt din ce în ce mai neajutoraţi. Copilul speciei umane nu poate supravieţui fără sprijin primii patru-cinci ani din viaţă.

,,Socializarea reprezintă procesul psihosocial prin care copilul neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut’’ (Giddens, 2000, p.33). Este vorba despre un proces care are loc nu numai în copilărie, dar şi la vârsta adultă. El presupune asimilarea şi transmiterea valorilor, concepţiilor, atitudinilor sau modelelor de comportare ale unui grup sau comunităţi umane, în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane. Socializarea se bazează pe învăţarea socială, care este mecanismul ei fundamental de realizare, şi care are ca finalitate integrarea indivizilor în societate.

Naşterea unui copil modifică vieţile tuturor celor care vin în legătură cu el. În acest sens, nu numai copilul este cel care învaţă, deşi la el procesul se manifestă cel mai intens, ci şi cei din jurul său parcurg o nouă experienţă de viaţă. Pentru părinţi este ceva absolut nou, iar pentru bunici este o rememorare a clipelor petrecute cu proprii lor copii. Procesul socializării leagă deci, între ele, mai multe generaţii.

În psihologia socială, socializarea desemnează procesul prin care indivizii învaţă modurile de a acţiona şi de a gândi despre mediul lor, pe care le interiorizează, integrându-le personalităţii lor şi devin membri ai unor grupuri în care capătă un status specific (Ferréol, 1998).

Prin combinaţii teoretice multiple se pot individualiza diverse tipuri de socializare :

-În funcţie de finalitatea urmărită :

-socializare adaptativă sau integrativă, care presupune configurarea acelor caracteristici sau capacităţi personale, ce facilitează integrarea, participarea şi realizarea socială a unor activităţi într-un cadru instituţional dat . Acest tip de socializare comportă două faţete :

-socializarea primară : se referă la ansamblul caracteristicilor psihologice pe care le dobândesc membrii unei colectivităţi umane, datorită partajării de timpuriu, a aceluiaşi spaţiu existenţial. Acest tip de socializare alimentează apariţia specificului naţional. Către vârsta de 6/7 ani, procesul socializării primare încetează (apud. S. Mentzos, 1977 şi A. Munteanu, 1998);

-socializarea secundară: implică totalitatea trăsăturilor pe care un individ le dobândeşte în urma impactului exercitat asupra lui de instituţii precum şcoala (cu diversele ei grade), instituţiile culturale, organizaţiile politice;

-socializarea anticipatoare (R.K. Merton, 1945): constă în asimilarea acelor norme, valori şi modele de comportare care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor ;

-În funcţie de intervenţia puterii legitime (clasificarea lui Weber) :

-socializarea asociativă, prin acord voluntar al membrilor grupului ;

-socializarea instituţională, prin impunerea de reguli şi dominaţia puterii legitime.

Corelate cu socializarea sunt procesele de desocializare şi resocializare. Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane sau depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate , în vederea eliminării modelelor de comportare şi de interacţiune anterior însuşite . Acest proces poate fi bine relevat de situaţia acelor indivizi internaţi în aşa-numitele instituţii totale, precum armata, mănăstirea, puşcăria etc. Pentru a se integra mai repede în ele, noii intraţi în aceste tipuri de instituţii, trebuie să se debaraseze cât mai repede de vechile obiceiuri şi comportamente, pentru a-şi însuşi noile modele de comportament.

Resocializarea este concomitentă cu procesul de desocializare şi constă în orientarea învăţării şi contolului social către asimilarea şi manifestarea de comportamente individuale, compatibile cu tabla de valori şi atitudini a noului sistem integrator. Eficacitatea resocializării depinde nu numai de receptivitatea individuală, ci şi de intensitatea controlului social exercitat de noul agent de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor gratificatori anteriori (C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, 1993).

Caracteristicile principale ale acestui proces sunt multiple, fiind definite de valenţele epocii istorice şi de trăsăturile distincte ale spaţiu lui social. F. Elkin şi G. Handel le sintetizează în felul următor:

a) procesul de socializare este un proces de durată (continuă în tot cursul vieţii individului);

b) el are loc prin interacţiunile cu alţi indivizi;

c ) de-a lungul său, un rol important îl joacă mijloacele de comunicare;

d) desfăşurarea sa implică existenţa unor contexte semnificative din punct de vedere emoţional;

e) aceste contexte sunt modelate de diferite gru puri sociale.

Toate caracteristicile menţionate evidenţiază faptul că procesul socializare se află într-o legătură directă cu particularităţile biologice şi psihice ale dezvoltării umane ale diferitelor perioade de vârstă:

a) socializarea în copilărie implică dobândirea capacităţii de comunicare şi interacţiune, competentei de exercitare a rolurilor de copil, şcolar, prieten, conştiinţei datoriilor şi responsabilităţilor cu privire la normativitatea vieţii sociale;

b) socializarea în adolescenţă are, în esenţa ei, un rol anticipativ pregătind tinerii pentru viitoarele roluri de. adult. G.H. Mead a utilizat pentru acest caracter anticipativ al procesului de socializare, noţiunea de "preluare a rolului altuia". Un rol important în acest are "cultura" tinerilor şi raporturile între generaţii;

c) socializarea în perioada de maturitate este caracterizată, mai ales, de experienţele familiale, ocupaţionale şi culturale dobândite în contexte particulare de viaţă (economic sau politic, de exemplu). În timp ce socializarea copilului sau adolescentului are un caracter general, socializarea adultului posedă un caracter specific, determinat de participarea acestuia la diferite instituţii şi activităţi sociale cu conţinut variabil. O.G. Brimm consideră că, spre deosebire de socializarea copilului, socializarea adultului are următoarele trăsă turi:

1) presupune, mai degrabă, sinteza "vechiului material" decât dobândirea unuia nou;

2) implică schimbarea de la un punct de vedere idealist la unul realist;

3) are la bază învătarea capacităţii de confruntare cu cerinţe conflictuale;

4) dezvoltă compentenţa pentru exercitarea unor roluri specifice;

d) socializarea la bătrâneţe presupune "dezangajarea'' faţă de" rolurile active şi familiarizarea cu alte roluri participative (în familie, organizaţii cu caracter voluntar, în activităţi culturale şi chiar productive). Într-o serie de societăţi, cum este şi cazul societăţii româneşti, lipsesc mecanismele şi factorii care să asigure socializarea populaţiei vârstnice pentru cerinţele rolului de "bătrân". Ca o consecinţă, o mare parte dintre bătrâni trăiesc izolaţi de societate, fără nici-un fel de "angajament social", situaţie care contribuie la accelerarea procesului de îmbătrânire şi la accentuarea trăsăturilor determinate de patologia bătrâneţii. O serie de sociologi apreciază că, în societăţile contemporane, este legitimă chiar o "socializare pentru moarte" constând în pregătirea bătrânilor pentru episodul final al vietii lor. O asemenea formă de socializare implică şi pe membrii familiei, pe toţi aceia aflaţi în relaţii apropiate cu vârstnicii.