Sociologia Comunicării

1. Despre socializare

2. Socializare - comunicare sau comunicare - socializare?

3. Comunicarea de masă (mijloacele care o fac posibilă) ca agent al socializării

CAPITOLUL I:

SOCIETATE ȘI COMUNICARE

1. Perspectiva sociologică asupra comunicării

Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă într-un proces de trans¬mitere a informaţiilor, ideilor şi opiniilor de la un individ la altul, de la un grup social la altul. în genere, relaţiile umane (şi nu numai acestea) reprezintă interacţiuni comunicaţionale. Chiar dacă nu acceptăm punctul de vedere al celor care spun că relaţiile şi interacţiunile dintre oameni sunt de natură comunicaţională, trebuie să recunoaştem că toate relaţiile interumane au o dimensiune simbolică: interacţiunile umane ar fi impo¬sibile fără utilizarea sistemelor de semne şi a codurilor pentru transmiterea şi recepta¬rea unor mesaje. însăşi existenţa, funcţionarea şi organizarea societăţii ar fi de necon¬ceput în absenţa proceselor de comunicare.

Existăm unii pentru alţii şi interacţionăm unii cu alţii în măsura în care comunicăm între noi: transmitem şi primim semnale, codificăm şi decodificăm mesaje. Mesajele modifică informaţia celui care le primeşte şi eventual comportamentul său. Reacţia comportamentală a receptorului poate influenţa emiţătorul într-un mod perceptibil sau imperceptibil.

Denis McQuail, ca şi alţi sociologi ai comunicării, justifică crearea în cadrul so¬ciologiei a unui subdomeniu specializat în studiul comunicării, prin mai multe argu¬mente de ontologie a vieţii sociale şi de epistemologie sociologică:

- omniprezenţa comunicării în procesele sociale, în sensul că toate fenomenele sociale implică şi un proces de comunicare, fie că este vorba de relaţie, interacţiune, schimb, exercitarea puterii şi a controlului ori a influenţei de către comunităţi sau grupuri, de structuri şi funcţii sociale etc.;

- comunicarea nu este exterioară, ci este intrinsecă problemelor structurale şi colective rezervate în mod special studiului sociologic - întrucât procesele structurate şi destructurate au o dimensiune comunicaţională: structurile sociale sunt interacţiuni stabilizate, în care procesele de comunicare intervin în mod direct şi adeseori chiar decisiv, formativ ori distructiv, încât se poate spune că o comunitate (de pildă) este un ansamblu socio-comunicaţional şi cultural;

- există trăsături comunicaţionale comune la diferitele niveluri ale vieţii sociale - de la „situaţia cea mai simplă a individului care îşi observă mediul şi îi conferă semnificaţii sau interacţionează cu alt individ, la schimburile care au loc în grupuri, asociaţii sau organizaţii, la nivelul unei întregi societăţi sau relaţiilor dintre state" (D. McQuail, 1999, pp. 13-14). Comunicarea serveşte ca element de continuitate relevant pentru diferitele niveluri ale organizării sociale. Astfel, la fiecare nivel al vieţii sociale regăsim:

- actori (indivizi, grupuri, organizaţii) şi un spaţiu în care aceştia interacţio¬nează comunicând (intenţii, semnificaţii, valori, informaţii etc.);

- o multitudine de relaţii şi reţele de interacţiune şi comunicare (de atracţie, respingere, cooperare sau conflict, subordonare sau supraordonare, egalitate sau ine¬galitate etc.), care modelează şi sunt modelate de fluxuri comunicaţionale;

- limbaje şi coduri comune, deopotrivă culturale şi comunicaţionale;

- reguli formale şi informale de desfăşurare a comunicării.

Toate acestea legitimează o perspectivă sociologică a comunicării (chiar o sociologie a comunicării), care înseamnă la cel mai general nivel a aborda comunica¬rea ca proces şi componentă a vieţii sociale.

D. McQuail avansează şi mai departe în legitimarea unei sociologii a comu¬nicării, definind societatea „ca un ansamblu de semnificaţii comune" {ibidem, p. 18) şi contribuind la dezvoltarea unei analize comunicaţionale a societăţii. Această perspe¬ctivă nu exclude, evident, definiţiile clasice şi în genere, definiţiile necomunicaţionale ale societăţii, precum:

- o mulţime de persoane, instituţii şi activităţi concrete;

- ansambluri de roluri şi relaţii;

- structuri de reguli şi norme.

El precizează însă, că doar în ultima treime a secolului 20, abordarea comunicaţională a societăţii a fost promovată de noi şcoli, ca interacţionismul simbolic, etnometodologia şi fenomenologia, care iau în considerare dimensiunile subiective şi cons¬tructive ale practicilor şi realităţilor sociale, care reprezintă, în mod evident, procese interactive cu caracter comunicaţional.

în această perspectivă, societatea nu mai este privită ca un simplu dat social (determinismul durkheimian) la care doar reacţionăm sau ne adaptăm, ci ca:

- o construcţie socială, o creaţie a oamenilor în interacţiune;