Extras din curs

1.1 OBIECTUL SOCIOLOGIEI

De obicei, oamenii au reprezentări, idei sau puncte de vedere cu privire la viaţa lor socială şi adesea se întâmplă ca unul şi acelaşi fenomen social să fie reprezentat, înţeles şi explicat diferit, în maniere personale, sau de grup. Să ne gândim, de pildă, la semnificaţia diferită pe care o presupune iubirea, pentru oameni diferiţi, din perspectiva vieţii personale trăite, a culturii sau religiei pe care şi-o asumă, sau chiar în raport cu perioada istorică în care trăiesc ! Sau, un exemplu de altă natură: consumul de alcool. Acesta prilejuieşte, de asemenea, reprezentări extrem de diferite: el poate fi pus în legătură cu plăcerea, cu prilejuirea „ritualică“ a unor întâlniri, poate fi plasat social sub semnul prohibitoriului, sau, dimpotrivă, poate fi vizat sub aspect preponderent economic. Până la un punct, toate aceste reprezentări ţin de simţul comun. Desigur, gândul se poate îndrepta asupra lor şi articulat-ştiinţific.

La nivelul simţului comun avem de-a face cu o experienţă fragmentară şi adesea incoerentă, chiar şi când multe din aceste reprezentări nu sunt false. Trecerea de la nivelul simţului comun înspre nivelul critic şi sistematic de abordare a fenomenelor şi proceselor sociale presupune depăşirea perspectivelor individuale, a experienţei spontane, ocazionale şi neorganizate. Aceasta înseamnă, de fapt, punerea sub condiţia întrebării a simţului comun şi trecerea la abordarea ştiinţifică.

Simţul comun se constituie, în virtutea unor idei asimilate treptat de individul uman, prin convieţuirea cu semenii săi. Această asimilare pune accentul pe ceea ce este confortabil, neproblematic, familiar, ea presupunând, de asemenea, credulitatea naivă, utilizarea unor subterfugii de gândire, refuzul ideilor altora, mai ales când acestea devin nefavorabile propriilor idei etc. În plus, pentru simţul comun, adevărul poate fi alterat prin informaţii greşite (neintenţionat), eschivare (actul intenţionat de ascundere a adevărului), minciună, manifestări de faţădă etc. (Mihu, 1992). Toate acestea fac necesară depăşirea simţului comun, prin exercitarea spiritului critic şi prin prudenţa faţă de intuiţiile, credinţele ori speculaţiile individuale sau comune.

A aborda ştiinţific realitatea socială înseamnă a realiza construcţii teoretice coerente cu privire la aceasta, prin intermediul unui limbaj conceptual specific, recunoscut şi frecventat de o comunitate ştiinţifică. Se ştie, însă că „realitatea socială“ este obiect de studiu pentru mai multe ştiinţele sociale, fiecare având „identitatea sa epistemologică“, identitate conferită de următoarele elemente: un obiect (domeniu) propriu de studiu, un sistem coerent de concepte specifice, legi şi metode proprii de cercetare. Din secolul al XIX-lea se consideră că sociologia este o ştiinţă cu identitate epistemologică satisfăcută.

Termenul de sociologie a fost folosit prima oară de către filosoful pozitivist francez, Auguste Comte, în 1832. Etimologic, acest termen îşi află rădăcinile în două cuvinte vechi: socius (latină) - care înseamnă „social“ şi logos (greaca veche) - cu sensul de cunoaştere, ştiinţă, raţiune. Pe linia pozitivismului său, A. Comte va defini sociologia drept „studiu şiinţific, sau pozitiv, al faptelor sociale“. Între multele definiţii date ulterior acestui termen, amintim acum doar câteva: „ştiinţa realităţii sociale“ (D. Gusti), „ştiinţa faptelor sociale“ (E. Durkheim), „ştiinţa fenomenelor sociale totale“(G. Gurvitch) etc.

Apariţia sociologiei ca ştiinţă a însemnat satisfacerea a două mari categorii de condiţii:

-Condiţii epistemologice - ce numesc un model de ştiinţificitate considerat a fi valabil pentru orice ştiinţă:

-obiectul ştiinţei - fenomenele reale dintr-un domeniu de referinţă oarecare;

-principiul determinismului- constituirea şi dinamica fenomenelor din domeniul de referinţă sunt guvernate de legi care urmează a fi descoperite de către ştiinţă;

-funcţia descriptiv-explicativă a ştiinţei: orice ştiinţă trebuie să descrie fenomenele reale, să le explice şi să prevadă evoluţia lor;

-structura teoretico-metodologică a ştiinţei: orice ştiinţă presupune folosirea sistematică a metodelor de investigare empirică, analizarea datelor de experienţă, propunerea unor teorii explicative aplicabile unui domeniu de referinţă şi verificarea teoriilor pe cale experimentală.

Sociologia, ca ştiinţă, respectă toate aceste „repere“ epistemologice şi de structură.

-Condiţii sociale:

-contextul social-istoric: este marcat de frământările sociale din Franţa perioadei post-napoleoniene, frământări ce necesitau nu doar o explicaţie, ci şi „ angajarea unor finalităţi de ordin terapeutic“ (în raport cu conflictele sociale);

-contextul cultural- marcat de apariţia unor lucrări de filosofie socială şi de filosofie a istoriei, ca şi de credinţa în forţa mijloacelor raţionale în încercarea de surprindere a structurii existenţei sociale şi a devenirii acesteia.

Ca studiu global al relaţiilor sociale, al societăţii ca integralitate de raporturi, ca cercetare asupra naturii şi esenţei, structurilor şi funcţiilor societăţii, şi ca analiză a comportamentului uman în cadrul social (propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri), sociologia generală ocupă un loc central în sistemul ştiinţelor sociale.

Rolul sociologiei în ameliorarea climatului social , ca şi în devenirea culturală a unei societăţi, grup social etc. este des tematizat în literatura de specialitate. Amintim acum doar opiniile lui Giddens (2000) cu privire la această problemă. Între „beneficiile“ sociologiei avute în vedere de acest autor se numără şi acestea:

-conştientizarea diferenţelor culturale: Sociologia, spune Giddens, ne permite să vedem lumea socială din mai multe perspective, iar o înţelegere superioară a problemelor celorlalţi ne ajută să ne înţelegem mai bine pe noi înşine. Or, a înţelege problemele celorlalţi, presupune a înţelege inclusiv faptul că ei pot fi plasaţi pe coordonate culturale diferite de ale noastre. Să ne gândim, de pildă, la asistentul social ce îşi desfăşoară activitatea într-o comunitate de rromi şi care nu va câştiga niciodată încrederea acestei comunităţi fără identificarea specificului ei cultural;

-posibilitatea evaluării neutral-ştiinţifice a efectelor iniţierii politice a unor programe de reformă ce privesc ameliorarea vieţii sociale;

-posibilitatea reconştientizării (lucid) de sine, aceasta vizând deopotrivă individul şi grupul social: Giddens susţine că sociologia ne poate „înzestra“ cu o mai profundă conştiinţă de sine. Grupurile cu conştiinţă de sine , care au iniţiative politice proprii si răspund într-un mod eficient la diverse politici guvernamentale, beneficiază de pe urma cercetărilor sociologice. Spre exemplu, Asociaţia alcolicilor anonimi, asociaţiile ecologice sau alte grupuri sociale delimitate instituţional, au urmărit în ultimii ani să producă diferite reforme practice, cu un succes considerabil;

-dezvoltarea posibilităţilor de angajare în practica socială etc.

Apărută din raţiuni practice şi exercitându-şi vocaţia aplicativă şi social-transformatoare, sociologia este tot mai mult prezentă în peisajul social. Aceasta se vede inclusiv din faptul că, tot mai mult, azi, persoanele cu „formaţie sociologică“ se numără printre consultanţii industriali, urbanişti, lucrătorii sociali, managerii de personal, sau, altfel spus, printre persoanele care lucrează în diferite servicii sociale.

Momente teoretice importante în evoluţia sociologiei

Auguste Comte (1798-1857)

A. Comte este iniţiatorul termenului de „sociologie“ (în cel de-al 47 lea capitol din al său Cours de philosophie positive) şi unul dintre fondatorii acestei ştiinţe. Termenul de „sociologie“ este propus ca o reacţie la ideea lui Adolphe Quételet de-a numi „fizică socială“ orice cercetare statistică cu referire la criminalitate şi demografie. De fapt, Comte nu credea în aplicarea probabilităţilor (a statisticii) în cercetarea fenomenelor sociale. Pentru el, numele cel mai potrivit al „fizicii sociale“ este cel de „sociologie“, iar obiectul acesteia este un ansamblul de fenomene deosebit de complexe, fenomene guvernate de legi specifice, adică de „relaţii invariabile de succesiune şi similitudine“. Nu numai că sociologia este văzută ca ştiinţa cea mai complexă, dar ea este în stare „ să contribuie la bunăstarea umană, folosind ştiinţa pentru înţelegere şi, prin aceasta, putând să prevadă şi să controleze comportamentul uman“ (Giddens, p. 16).