SOP - curs 4 opinia publică (partea 2)

4.1. Inţelegerea psihosociologică a opiniei publice

Natura opiniei este psihosocială. Această teză explicit formulată de Jean Stoetzel (1943, 83) este larg acceptată. Analizăm opinia publică în perspectivă psihosociologică pornind de la definiţia dată de Bernard Hennessy: „Opinia publică este complexul de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanţă generală” (Hennessy, 1965/1981, 4). De acord cu autorul citat, constatăm că cinci sunt notele definitorii ale opiniei publice:

Existenţa unei probleme. Opiniile, aşa cum am văzut, se nasc în jurul unor probleme importante, în situaţii de criză. Bernard Hennessy (1965/1981, 4) înţelege prin problemă „o situaţie actuală cu o probabilitate de neplăcere”. Considerăm că pentru analiza psihosociologică a opiniei publice ar trebui mers mai în profunzime cu studiul problemelor sociale în jurul cărora apar curente de opinie publică. Cătălin Zamfir (1977, 47) a examinat ce se înţelege prin problemă socială: „Un proces social, o caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un subsistem al ei apreciază că trebuie schimbat”. Respectiva situaţie (sau procesul social respectiv) generează perturbaţii în funcţionarea sistemului social, fapt pentru care trebuie să se producă o schimbare. Cătălin Zamfir apreciază că pentru a exista o problemă trebuie să apară o situaţie disfuncţională, care nu este neapărat negativă şi care trebuie să fie conştientizată: o dificultate devine problemă numai prin conştientizare. Sigur, interesează cine declară (guvernul, organizaţiile nonguvernamentale etc.) că ne aflăm în faţa unei probleme şi dacă ceea ce ni se prezintă nu sunt cumva false probleme. A se vedea în acest sens discuţia despre opinia publică şi manipularea comportamentală.

Natura publicurilor. Etimologia cuvântului „public” schiţează sugestiv cadrul de manifestare a opiniei. Aşa cum am arătat, în limba latină cuvântul „publicus” derivă de la o formă mai veche, „populus”, adică popor. Iniţial, cuvântul „public” era folosit numai ca adjectiv, ca în sintagma „opinie publică”. Folosit ca adjectiv, cuvântul „public” semnifică ceea ce este oficial, al statului, al tuturor, ceva comun, obişnuit. Diferenţierea în cadrul societăţii, apariţia unor funcţii specificate în masa populaţiei, a condus la substantivarea adjectivului luat în discuţie. Astfel, s-a ajuns la publicum, semnificând o colectivitate de oameni, mulţime, lume, totalitatea celor care asistă la un spectacol etc. Mihai Ralea şi T. Hariton (Traian Herseni) au făcut o analiză detaliată a publicului, considerat „un aspect funcţional, o activitate de moment a oamenilor care trăiesc laolaltă” (1962, 339). Pre¬luăm o serie de informaţii din lucrarea citată, nu înainte de a face precizarea preliminară că înţele¬gem prin public un tip de grup social.

În vremurile străvechi publicul se confunda cu întregul popor şi existau tot atâtea publicuri câte popoare existau. În timp, publicul a încetat a se mai confunda cu poporul întreg. Legat de un eveniment a apărut un public local, diferit de publicul naţional şi de publicul mondial, format în jurul unor interese şi valori sociale. Astăzi se vorbeşte despre „opinia publică mondială”, nu numai de o „opinie naţională” sau de „opinia publică” din interiorul naţiunii. Alfred Sauvy (1964, 16) numea astfel de fenomene „opinii parţiale”. „Opinia publică mondială se formează în jurul problemelor naţionale comune unui mare număr de ţări (subdezvoltarea, foametea şi malnutriţia, inegalităţile sociale, criza energetică, problemele tineretului), fie a problemelor de importanţă internaţională (cooperarea pentru dezvoltare, dezarmarea generală, instaurarea unei noi ordini economice, decolonizarea etc.)” (Mai multe voci, o singură lume, 1982, 228). Astăzi, printre problemele de importanţă internaţională ce coagulează opinia publică mondială se numără: terorismul, crima organizată, drogurile, traficul de carne vie, sărăcia, spălarea banilor murdari. În jurul unor astfel de probleme se formează o opinie publică mondială, în favoarea eliminării factorilor ce degradează viaţa socială şi lezează demnitatea umană.

Aşa cum atrăgeau atenţia Mihai Ralea şi Traian Herseni (1962), în limba română există numeroase expresii echivalente cuvântului „public”: „de faţă cu toată lumea”, „în lume”, „în văzul lumii”, „de ochii lumii”, „ce zice lumea?”, „ne vede lumea”, „lauda lumii”, „să ne ferim de lume”, „multă lume”, „ca lumea”, „în rând cu lumea”, „om de lume”, „gura lumii” sau „gura satului”.

Termenul de “public” a cunoscut conceptualizări diferite, după cum accentul era pus pe psihologia colectivă sau pe cea individuală, sub influenţa socială. Sociologul Robert E. Park (1864 - 1944), unul din membrii proeminenţi ai “Şcolii de la Chicago”, defineşte publicul în perspectiva psihologiei maselor, la modă la începutul secolului al XX-lea, considerând că publicul, ca şi mulţimile, se caracterizează printr-o “voinţă generală”, că reprezintă “un stadiu preliminar” în procesul constituirii grupurilor formale, cu roluri şi statusuri prestabilite. Spre deosebire însă de mulţime (crowd), care s-ar particulariza prin ceea ce Gustave Le Bon (1895) numea “unitatea emoţiilor”, publicului i-ar fi specifice discursul raţional, opoziţia punctelor de vedere. Publicul solicită “abilitatea de a gândi şi de a intra în rezonanţă cu alţii” (Park, 1904, 80). Herbert Blumer, într-o serie de lucrări despre comportamentul colectiv publicate la jumătatea secolului, continuă şi extinde viziunea lui Robert E. Park despre public, ca entitate colectivă elementară. Pentru Herbert Blumer “publicul este o categorie de grup amorf, a cărui mărime şi ai cărui membri variază în funcţie de problemă; în loc de a avea activităţi prescrise, publicul este angajat într-un efort de a ajunge la o acţiune şi, de aceea, este obligat să-şi creeze acţiuni proprii” (Blumer, 1946, 190, apud Price, 1992, 27). După psihosociologul american amintit, publicul ca grup uman ar avea trei caracteristici: a) este confruntat cu o problemă; b) este divizat după cum se raportează la această problemă; c) se angajează în discuţii despre problema respectivă (Blumer, 1946, 189). Concepţia lui Herbert Blumer despre public este preluată de numeroşi specialişti. La C. Wright Mills (1916 - 1962), de exemplu, când vorbeşte despre elita puterii, în fapt titlul uneia din lucrările sale devenită de referinţă, se întâlneşte o definiţie a publicului asemănătoare (Mills, 1956, 303-304). Şi Vincent Price (1992, 26-27) este de acord cu Herbert Blumer când subliniază că dezbaterea asupra unei probleme face dintr-un număr de oameni un public. Această dezbatere acoperă o plajă largă: poate fi “puternic emoţională şi plină de prejudecăţi”, dar şi “foarte inteligentă şi profundă” (Blumer, 1946, 192).

În literatura de specialitate întâlnim diferite clasificări ale publicurilor: „publicul general”, „publicuri secţionate” şi „publicuri grup” (W. J. H. Sprott, 1954). In studiul publicat în primul număr al revistei Public Opinion Quarterly, Floyd H. Allport (1937) avea în vedere publicul general, totalitatea populaţiei determinată de graniţe geografice sau politico-statale. Adoptarea acestei concepţii despre public, dincolo de aspectul populist, avea şi o raţiune practică, legată de debutul sondajelor de opinie publică.