Tehnici de argumentare

Argumentarea ca practica logico-discursiva

1. Ce este argumentarea? Argumentarea reprezinta o constructive discursiva alcatuita din rationamente care vizeaza convingerea interlocutorului sau auditorului, cu privire la caracterul adevarat sau fals al unei teze. Argumentarea este strans legata de alte diferite discipline socio-umane:

- Cu arta elocinței/elocvenței (Platon)

- Cu teoria comunicarii - orice tentative de argumentare este legata de arta comunicarii

- Cu psihologia, sau disciplinele ei de ramura - deoarece orice argumentare este un fapt de interventie idividuala sau colectiva.

- Cu praxiologia (teoria actiunii eficiente) - deoarece orice argumentare este o actiune care urmareste indeplinirea unui scop, altfel ea ramane o constructive frumoasa, dar sta sub semnul gratuitatii.

- Cu erotetica (logica intrebarilor) - deoarece orice argument este tacit/explicit un schimb de intrebari si raspunsuri cu privire la o teza pe care vrem sa o dovedim.

- Cu morala - in sensul ca orice argumentare produce efecte asupra individului sau grupului, efecte care stau sub semnul binelui si raului.

- Cu logica - deoarece argumentarea este si ramane o practica logica, adica un demers aplicativ al imperativelor rationalitatii. Logica investigheaza rationamentele decupate de mediul in care se manifesta. Nu este interesata de utilizarea concrete a rationamentelor. Logica este interesata exclusiv de un singur aspect - corectitudinea/incorectidinea rationamentelor

Argumentarea investigheaza latura dinamica si aplicativa a rationamentelor fiind interesata de utilizarea lor concreta. Ea stabileste daca un argument a fost bine ales in raport cu teza, dar si cu interlocutorul, de aceea argumentarea se mai numeste si “logica in actiune” . *Daca logica ramane o disciplina pur teoretica, argumentarea este o logica coborata in cotidian, de aceea este o logica a actiunii. Pentru a fi eficienta, o argumentare adduce probe (argumente/temeiuri) in favoarea/defavoarea unei teze. Aceste probe pot fi teoretice (informatii care descriu fapte, situatii, evenimente, actiuni, etc) sau materiale (obiecte) . Trebuie ca argumentele/probele sa se coroboreze intre ele, adica sa aiba legatura si sa se completeze. In caz contrar, ele se anihileaza reciproc, iar argumentarea esueaza.

Ca urmare, definitia propusa pentru conceptul de argumentare cuprinde 3 termeni, si anume:

- Continutul argumentarii - cuprinde argumentele sau dovezile concretizare in propozitii

- Tehnicile de argumentare - care reprezinta organizarea propozitiilor argumentative cu ajutorul rationamentelor

- Finalitatea argumentarii - care reprezinta organizarea continuturilor cu ajutorul tehnicilor de argumentare in vederea convingerii interlocutorului de adevarul/falsitatea unei teze.

Argumentarea este peste tot. O regasim intr-o pagina de ziar, in raspunsul studentului la examen, in discursul politicianului in parlament, in sala de judecata, in slujba tinuta de preot, in diplomatie etc.

2. Structura argumentarii - argumentarea reprezinta o constructie bidimensionata intentional (adica cu dubla intentie : de sustinere sau de respingere a unei teze). Analiza structurii argumentarii conduce la urmatoarele caracteristici:

- Argumentarea este o forma a discursivitatii;

- Argumentarea reprezinta o constructive rationala, deoarece orice interlocutor accepta sau respinge o teza, numai datorita activitatii intelectual-rationale;

- Argumentarea reprezinta o interventie intentionala, deoarece intotdeauna are o intentie;

- Argumentarea este o constructive discursiv-rationala cu efecte colaterale performantei de baza;

Convingerea unui interlocutor reprezinta performanta de baza urmarita printr-un discurs argumentative. Modificarile induse de aceste convingeri reprezinta performantele colaterale (modificrea atitudinilor, sentimentelor, a comportamentului, in functie de situatie).

Exemplu: Fie teza “Tutunul este daunator sanatatii” .

Daca o convingere este rezultatul jocului logic al argumentarii, performantele colaterale reprezinta un rezultat al unor mecanisme de ordin psihologic sau valorizator. Finalitatea oricarei argumentari este asigurata de colaborarea a trei niveluri de ordine:

a. Ordinea semnica (sintaxa) - discursul este inteles ca sistem de semne si reguli de combinare a lor;

b. Ordinea ideatica (semantica) - discursul este inteles ca sistem de sensuri, idei, probleme, etc.

c. Ordinea retorica - discursul este inteles ca sistem de mijloace prin care se asigura expresivitatea si frumusetea ideilor. Ordinea retorica poate amplifica performantele argumentarii prin angajarea dimensiunii afectiv emotionale a interlocutorului. Adeseori o argumentare depinde si de expresivitatea discursului, adica de modul in care ideile ajung la constiinta receptorului/interlocutorului. Este stiut faptul ca doi indivizi care utilizeaza aceleasi forme de rationare, pe aceeasi tema, pot avea forta de convingere si rezultate diferite tocmai datorita efectului retoric al discursului, frumusetii argumentarii, care pot fi diferite de la un orator/creator de discurs la altul. Antichitatea Greco-Romana a pus mare pret pe dimensiunea retorica a discursului declarat in fata publicului (Demostene (la greci), Cicero (la romani) - doua nume de oratori celebri);