Tehnici de Prezentare - Publicuri

Publicul

În sensul cel mai larg, acest termen se referă la orice grup ai cărui membri au un interes comun, într-o anumită situaţie, sau împărtăşesc valori comune; astfel, un partid politic, managerii unei corporaţii, fanii unei formaţii, candidaţii la examenul de admitere etc. pot fi consideraţi ca publicuri. Evident că din această perspectivă generală este foarte greu să delimitezi publicurile specifice ale unei organizaţii. De aceea este nevoie să definim publicul din punctul de vedere al relaţiilor publice. Inspirându-se din definiţiile uzuale din ştiinţele sociale, teoreticienii şi- practicienii relaţiilor publice consideră că publicul reprezintă:

orice grup sau individ care este implicat în vreun fel anume în viaţa unei organizaţii (D. Newsom şi colab., 1993, p. 139; vezi şi W.S. Dunn, 1986, ~pp. 5-6; N.R. Nager, H.T. Allen, 1984, pp. 116-117; L.W. Nolte, 1974, p. 125).

În general, specialiştii în relaţii publice pot să identifice diferitele tipuri de public fie printr-o analiză exclusiv teoretică (stabilind categoriile respective pe baza unor principii generale), fie prin cercetări de teren (stabilind clasele respective pe baze empirice).

Deoarece o organizaţie nu are un public general, unic şi omogen, ci mai multe publicuri, cercetătorii consideră că acestea se individualizează şi ierarhizează după gradul de implicare în procesele de comunicare, de susţinere sau de constrângere a unei organizaţii. Gradul de implicare este determinat de efectele pe care le are activitatea unei organizaţii asupra diferitelor categorii sociale. Dacă un grup de oameni descoperă că este supus unor asemenea acţiuni, care îi afectează viaţa (şomaj, poluare, insecuritate etc.) sau care îi rezolvă anumite probleme cu care este confruntat (oferă locuri de muncă, protejează mediul, măreşte calitatea vieţii) şi dacă identifică sursa acestor acţiuni, va începe să se simtă legat de acea organizaţie şi devine „public" al acesteia.

Publicurile nu sunt în egală măsură active; acele grupuri care nu se simt afectate de diversele activităţi ale organizaţiei sau care nu sunt obligate să facă ceva de către o organizaţie, nu se implică, devin pasive şi reprezintă „non--publicuri". În schimb, atunci când activitatea unei organizaţii poate avea consecinţe asupra unor oameni sau când acţiunile acestora pot avea consecinţe asupra organizaţiei, oamenii se vor simţi implicaţi şi vor accepta că există o problemă care îi priveşte în mod direct. Se naşte astfel un public minimal, latent, un public care este încă pasiv, dar care are potenţialul de a deveni activ. Dacă gradul de implicare şi de acceptare a problemelor creşte, dacă gradul de inhibiţie sau de teamă faţă de diversele constrângeri scade, atunci acest public poate deveni unul conştient şi activ (T. Hunt, J.E. Grunig, 1994, p. 14).

Pornind de la aceste premise, J.E. Grunig şi F.C. Repper (1992, pp. 139-140) au stabilit faptul că publicurile se diferenţiază prin comportamentul comunicaţional. Din această perspectivă ei disting patru categorii de public:

publicurile tuturor problemelor - acestea iau parte activ la toate dezbaterile ;

publicurile apatice - acestea sunt puţin active;

publicurile unei singure probleme - acestea sunt active numai în ceea ce priveşte un număr limitat de teme, apropiate între ele;

publicurile problemelor fierbinţi - acestea devin active numai după ce presa a transformat o problemă într-o chestiune de maximă actualitate.

Alte clasificări, des folosite de specialiştii în relaţii publice, disting între publicurile direct vizate de activitatea unei organizaţii şi cele afectate ori interesate doar indirect de aceasta. Majoritatea lucrărilor din acest domeniu vorbesc despre publicurile implicate (stakeholders) şi public. Primii reprezintă :

acele persoane care pot afecta sau sunt afectate de acţiunile, deciziile, politicile, practicile sau scopurile organizaţiei (R. E. Freeman, 1984, p. 25).

Autorul amintit consideră că orice departament de relaţii publice trebuie să inventarieze publicurile legate de organizaţie şi să construiască o „hartă a publicurilor implicate" ; aceştia vor constitui obiectivul principal al programelor de comunicare concepute de specialiştii în relaţii publice.