Fizioterapie

1. Introducere. Istoricul fizioterapiei ca specialitate. Aplicabilitate in cadrul patologiei studiate

Fizioterapia sau Medicina Fizica actuala dispune de o fundamentare stiintifica moderna. Metodele fizicale reprezinta doar o parte din arsenalul terapeutic al Medicinii Fizice si de Recuperare Medicala la care se adauga Balneologia, ca parte traditionala a specialitatii.

In Romania, specialitatea este comuna, cuprinzand ambele domenii, medicina fizica si de recuperare medicala, numita si fizioterapie, cat si medicina balneara.

Medicina Fizica sau Fizioterapia este o specialitate clinico-terapeutica ce presupune interdisciplinaritate si care se bazeaza pe cercetarile moderne, clinice si experimentale, menite sa confirme mecanismele de actiune si efectele agentilor fizicali aplicati.

Factorii sau agentii fizicali sunt reprezentati de termoterapia (terapie utilizand agentul termic) cu varianta sa, hidrotermoterapia, electroterapia (curentul continuu si cei de putere joasa si medie), la care se adauga diatermia (curentii de inalta frecventa), magnetoterapia, fototerapia (RUV, RIR), laserterapia de joasa putere, masoterapia (terapie prin masaj), kinetoterapia (terapie prin miscare) cu varianta sa, hidrokinetoterapia, terapia ocupationala etc.

Alaturi de acesti agenti fizicali, specialitatea de Medicina Fizica si Recuperare Medicala beneficiaza si de efectele biofeedback-ului, ale stimularii neuromusculare electrice transcutanate, ale tractiunilor si manipularilor, purtarea de orteze, proteze, prescrierea medicamentelor adecvate, programe nutritionale adaptate etc.

Preocuparile privind efectele electricitatii asupra corpului omenesc sunt vechi si dateaza din secolul al 18-lea iar nume precum Charles du Fay, Benjamin Franklin, Johan Gottlob Krueger, Pivati, Bianchi si Veratti, Richard Lovett, Galvani, Volta, Wilkinson, Faraday, G.B. Armand Duchenne, Erb, Stanger etc, sunt doar cateva dintre cele care s-au impus in studiile si descoperirile efecuate, cat si in literatura de specialitate.

Electroterapia a beneficiat de o dezvoltare bazata pe date experimentale de fiziologie si fiziopatologie inca din a doua jumatate a secolului al 19-lea dar si pe parcursul secolului 20. Toate aceste date au contribuit la explicarea si intelegerea unor fenomene electrofizice si electrofiziologice, ceea ce a condus la fundamentarea stiintifica a acestui domeniu terapeutic. Studiile efectuate si descoperirile realizate de numerosi savanti in domeniu, precum Hodgkin, Huxley, Nernst, Pfluger, Hermann, Gasser, Sherrington, Raymond etc, au asigurat progresele obtinute de-a lungul timpului. Aceste progrese au facilitat dezvoltarea si diversificarea cercetariilor privind amplificarea utilizarii si aplicarii electroterapiei asupra uneor domenii largi de patologie umana. Dupa cum se va vedea mai departe, electroterapia isi gaseste utilitarea in sfera: patologiei reumatismale, inflamatorii si degenerative, neurologice, ortopedice si posttraumatice, ORL, oro-maxilofaciale, circulatiei periferice, statusului post interventie chirurgicala etc. Aceleasi afirmatii sunt valabile si in ceea ce priveste aplicarea curentului de inalta frecventa sau diatermia, cat si in privinta fototerapiei, magntoterapiei si laserterapiei de joasa putere.

Amintim o serie de nume ale cercetatorilor din domeniu, care au adus o contributie consistenta, fundamentata stiintific, valabila si astazi, in privinta electroterapiei, si anume: Leduc, Kowarschick, Bergonier, Hufschmidt, Edel, Gildemeister, Wyss, Schliephake, Reviere, Bassett, Yasuda, Fukada, Pilla, Hinsenkamp etc.

In practica actuala de specialitate s-a recurs la introducerea unor noi metode terapeutice si la perfectionarea celor deja existente prin combinarea mijloacelor si modalitatilor terapeutice cunoscute si prezentate succint anterior. Pornind de la domeniile de baza ale electroterapiei, s-a diversificat aplicarea ultrasunetelor in sistem pulsatil, terapia combinata a curentilor diadinamici sau de joasa frecventa cu terapia de inalta frecventa, electroterapia musculaturii slabite, terapia electrica a musculaturii spastice, combinarea curentilor continui cu cei de joasa freventa, combinatii ale curentilor de medie frecventa, combinatii ale electroterapiei cu laserterapia de joasa putere etc.

Toate aceste progrese prezentate, obtinute de evolutia cunostiintelor si tehnicilor din domeniu, cat si de gradul de dezvoltare al aparaturii moderne de specialitate ne conduc la convingerea ca fizioterapia va avea si in continuare realizari terapeutice spectaculoase in majoritatea domeniilor de patologie medicala.

Si in domeniul fototerapiei sau al utilizarii terapeutice a energiei radiante luminoase, au existat o serie de descoperiri si puneri la punct, ceea ce a permis dezvoltarea aplicarii razelor infrarosii si ultraviolete asupra unui anumit sector din domeniul terapeutic. Herodot, in secolul al 5-lea, a facut asocierea dintre soare si cresterea si dezvoltarea oaselor. Romanii recomandau soarele pacientilor cu boli reumatismale, persoanelor suferinde de sciatica si recomandau cura helioterapica altor categorii de persoane.

In secolul al 19-lea se recomanda pentru prima data o aplicatie dozata progresiv a helioterapiei iar baile de soare sunt recomandate in scop terapeutic unei game largi de afectiuni, precum reumatismul, atoniile musculare, astenia generala si convalescenta, rahitismul si alte tulburari de crestere la copii, tuberculoza etc. Tot in aceasta perioada incep sa apara si preocuparile pentru studierea energiei luminoase si a surselor de generare artificiala a acesteia. Prima producere artificiala de radiatii ultraviolete cu arc voltaic, efectuata la inceputul secolului al 19-lea, a constituit un moment de referinta in privinta tratamentului cu RUV artificiale si patologia legata de cresterea si dezvoltarea organismului uman, TBC-ului, a lupusului tuberculos cutanat, psoriazis etc.

In timp, gama afectiunilor s-a diversificat, fototerapia devenind, fie terapie de sine statatoare, utila in tratarea diferitelor afectiuni dermatologie, neuromusculoarticulare, din sfera afectiunilor ORL, a afectiunilor specialitatii medicinii dentare, din sfera oro-maxilofaciala etc, fie terapie adjuvanta celorlalte mijloace si modalitati terapeutice.

La randul sau, terapia prin miscare si masoterapia sau terapia prin masaj prezinta o vechime impresionanta, fiind in legatura cu observatia omenirii ca miscarea si exercitiile fizice aduc beneficii neindoielnice asupra starii de sanatate a organismului.

Terapia prin miscare sau kinetoterapia s-a bazat pe cunoasterea corpului omenesc si a functiilor lui dar si a bolilor si a consecintelor acestora asupra diferitelor segmente, organe sau asupra organismului in ansamblul sau.

Printre primele referiri la sisteme organizate de posturi si miscari cu scop terapeutic se afla si cele cu o vechime de peste 4700 de ani. De la primele programe de exercitii fizice efectuate in scop terapeutic, pana la sistemele de exercitii de facilitare neuromusculara proprioceptiva sau de biofeedback efectuate astazi se afla o cale metodologica si conceptuala lunga, parcursa de-a lungul timpului. Indienii, chinezii si grecii au pus bazele notiunii de gimnastica profilactica si terapeutica. Hipocrate arata contraindicatiile exercitiului fizic si masajului, fiind totodata primul care sesizeaza relatiile: muschi-miscare, imobilizare-atrofie musculara, exercitiu fizic-refacere de masa si forta musculara, program de gimnastica-remediu pentru bolile mintale, deficit functional-recuperare functionala, cultivarea calitatilor fizice ale corpului omenesc-practicarea activitatii fizice sau a jocurilor sportive. Tot Hipocrate este cel care afirma faptul ca organele isi pastreza capacitatea lor functionala si integritatea prin utilizare adecvata si pe calea practicarii unui exercitiu adecvat. Romanii Asclepiades, Cornelius Celsius, Herodicus, Flavius Philostratus, Caelius Aurelianus au inteles valoarea kinetoterapiei, recunoscandu-i eficienta in afectiuni precum insomnie si ascita, precum si valoarea exercitiilor fizice si a mersului pe jos in recuperarea bolnavilor cu hemiplegie si alte paralizii, cat si valoarea masajului si a exercitiilor terapeutice dozate cu grija, in functie de starea pacientului, ajutand la eliminarea substantelor de balast si la asuplizarea unor segmente. Sunt descrise pe larg tehnicile exercitiilor terapeutice recomandate in paralizii, reumatism, in statusul postoperator, sunt prezentate ordinea exercitiilor pasive si active, ritmul exercitiilor, valoarea si momentul introducerii repausului. Avicenna si Haly Abbas, cei doi mari medici ai Orientului, descriu exercitiul fizic in scop terapeutic si profilactic, aratand utilitatea practicarii miscarii in scopul prevenirii imbolnavirilor. In Europa secolului al 15-lea s-a manifestat din nou preocuparea pentru practicarea exercitiului fizic. In Italia, scolile care presupuneau instruirea tinerilor promovau si practicarea exercitiilor fizice. In secolul al 16-lea se pune accentul pe igiena, valoarea exercitiului fizic si apare ideea terapiei ocupationale. Exista autori care apreciaza ca exista doua tipuri de exercitii, cel simplu sau gimnastica si exercitiul de munca, adica terapia ocupationala. In aceeasi idee, Ambroise Pare arata faptul ca dupa fracturile membrelor sunt obligatorii exercitiile de gimnastica.