Elementele de bază ale transportului maritim

INTRODUCERE

Transporturile reprezintă “sistemul circulator” al întregii planete, şi în acelaşi timp, al fiecărei ţări în parte.

Se poate spune că transportul reprezintă civilizaţia, el constituie o importantă ramură a producţiei materiale fără de care existenta unei societăţi moderne ar fi de neconceput.

La realizarea circulaţiei volumului imens de mărfuri, transportului naval îi revine un rol de prim ordin, atât cantitativ, cât şi ca operativitate, mările şi oceanele făcând o punte de legătură fizică eficientă intre diverse părţi ale lumii.

O primă dovadă a comerţului maritim a fost găsita în Egipt şi a fost datată la 5.000 de ani i.e.n.

La acea perioadă navigatorii foloseau deja forţa propulsivă a vântului.

În India erau stabilite legături comerciale cu porturile de la Marea Roşie şi de asemeni cu cele din Marea Chinei.

În Mediterana prima naţiune maritimă a fost Fenicia. Navigatorii fenicieni au extins legăturile comerciale trecând de Gibraltar.

Arta navigaţiei şi a comerţului maritim a fost preluata de greci. Demostene scria că nici un comerciant nu pleacă pe mare fără sa plătească anticipat călătoria cu nava, aceasta fiind o garanţie pentru siguranţă.

Rutele de navigaţie comercială ale Greciei antice acopereau toată Mediterana şi Marea Neagră. Navigatorii şi comercianţii din insula Rodos au pus bazele practicii comerciale maritime recunoscute până şi astăzi, unul dintre aceste principii fiind libertatea mării pentru toţi, iar altul conceptul de contribuţie comună a participanţilor la expediţia maritimă în cazul pierderilor sau pagubelor făcute în mod voluntar în scopul salvării comune.

Ulterior, imperiul Roman a cunoscut o mare expansiune a comerţului maritim, acesta ajungând până în Europa de Nord. Romanii au legiferat primii comerţul maritim, şi cu toate că nu sunt cunoscute detalii se ştie ca acoperea 5 arii largi:

- dreptul mării: marea este liberă pentru toţi.

- navele: posesia legală a navei.

- comerţul: principii referitoare la transportul, livrarea şi plata încărcăturii.

- obligaţii: responsabilităţile armatorului, comerciantului şi căpitanului.

- arbitrajul: rezolvarea diferitelor dispute.

Dezvoltarea comerţului maritim a fost reluată în Mediterana de oraşele – state din nordul Italiei, în principal de Veneţia şi Geneva. Astfel, vasele folosite pentru comerţ trebuiau făcute cunoscute prin nume şi port de înmatriculare, sa fie în bune condiţii de navigabilitate şi să fie inspectate de autorităţi maritime la sosirea şi plecarea din port.

In afara Marii Mediterane, Liga Hanseatica a dominat comerţul în mod diferit. De aici au rămas cunoscute legile maritime din Oleron şi Codul de la Visby, unele din normele acestea fiind aplicabile şi astăzi.

Comerţul maritim modern este o activitate economică vastă şi completă, atât ca volum al mărfurilor aflate în trafic cât şi ca valoare materială a acestora, la care se adaugă investiţiile uriaşe de mare tehnicitate reprezentate de nave ca mijloace de transport şi de porturile moderne, ca mijloace de transbordare.

Comerţul maritim, ca activitate economică de factură naţională sau internaţională trebuie conceput şi organizat în mod obligatoriu atât în raport de necesitate cât şi pentru asigurarea rentabilităţii, funcţia sa principală fiind cea de a face legătura intre producţie şi consum. Condiţiile actuale ale dezvoltării economiei mondiale, caracterizată prin cooperare şi interdependenţă, impun transportului şi comerţului maritim două trăsături esenţiale de natură economică:

1. Eficienţa economică, în sensul satisfacerii depline a cerinţelor materiale;

2. Rentabilitatea, ca o condiţie esenţială a unei activităţi economice vaste, în cadrul căreia transporturile maritime şi cărăuşia maritimă, ca şi toate celelalte activităţi conexe acestora având rolul lor determinant.

Este cunoscut faptul ca transportul este implicat în stabilirea finală a preţului. În cadrul cheltuielilor efectuate până la finalizarea unui produs, cheltuielile de transport se structurează în funcţie de formula de transport abordată, dar şi în funcţie de condiţiile de livrare.

Obiectivul fundamental al transportului şi comerţului maritim este asigurarea circuitului normal de mărfuri pe plan internaţional şi naţional, în siguranţă, la timp, cu eficienţă economică şi în conformitate cu convenţiile, legile şi clauzele contractuale în vigoare.

In cadrul transporturilor pe mare a fost creat un cadru economic şi juridic format din sisteme de norme naţionale şi internaţionale care stabilesc modalităţile de exploatare comercială a navelor.

CAPITOLUL I

MODALITĂŢI DE EXPLOATARE A NAVEI MARITIME DE TRANSPORT

Flota maritimă comercială aparţine unor firme particulare, unor societăţi mixte, unor firme de stat sau unor societăţi multinaţionale. Este interesant de remarcat că, deşi există încă multe firme particulare mici, de familie, ce deţin 2-3 nave, se observă o puternică concentrare a flotei, de zeci de nave la un singur armator sau o singură companie.

Cea mai mare concentrare se înregistrează în navigaţia de linie, deoarece pentru a organiza şi a meţine o linie de navigaţie sunt necesare investiţii foarte mari. O dată cu dezvoltarea transporturilor containerizate, această concentrare a crescut şi mai mult, deoarece acest tip de transport se realizează aproape în exclusivitate sub forma navigatiei de linie care necesită, în afara de un număr mare de nave port-container şi containerele necesare. În aceste condiţii capitalul investit este foarte mare ceea ce determină tot mai mult interpătrunderea dintre capitalul industrial şi cel din transporturi. Tot mai multe firme de producţie (firmele de prelucrare a petrolului, firmele producatoare de autoturisme, firmele de exploatere minereuri, fosfati etc.), precum si unele banci, cumpară şi exploateză numeroase nave comerciale.