Dezvoltarea regională în cadrul UE

3.1 Conceptul de politică de dezvoltare regională

Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, în scopul asigurării unei dezvoltări socio-economice dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local.

Obiectivele politicii de dezvoltare regională sunt următoarele:

-Diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate, prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

-Corelarea politicilor şi activităţilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, prin stimularea iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării economico-sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;

-Stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economică şi instituţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun.

Obiectivele dezvoltării regionale sunt abordate la 3 niveluri teritoriale:

A. la nivelul Uniunii Europene

- este nivelul general de abordare, prin care se stabilesc principiile şi obiectivele unei politici de dezvoltare regională supra-naţionale, care urmăreşte să creeze un nivel mai bun al coeziunii sociale şi economice între cele 27 de state membre.

B. la nivelul fiecărui stat membru al UE

- este o abordare specifică fiecărui stat membru.

C. la nivelul regional propriu-zis

- este o abordare care se bazează pe obiective şi ţinte specifice, în concordanţă cu nevoile şi potenţialul caracteristic fiecărei regiuni în parte.

3.2 Provocări actuale cu care se confruntă politica

de dezvoltare regională la nivel comunitar

-Provocarea cea mai dificilă din punct de vedere al menţinerii coeziunii economice şi sociale la nivel comunitar, o constituie procesul de extindere a Uniunii Europene la 27 de state, proces care are ca efecte:

- creşterea fără precedent a disparităţilor economice existente între regiunile UE, prin aderarea ţărilor Europei Centrale şi de Est;

- modificarea modelului de distribuţie a disparităţilor geografice (de la delimitarea Nord-Sud, la delimitarea Vest-Est).

-Evoluţia pieţei interne a UE, reprezentată – în principal – de creşterea accentuată a competiţiei dintre firme:

- tot mai multe companii caută să îşi desfăşoare activitatea în regiuni cu infrastructură eficientă, calitate ridicată a serviciilor şi angajaţi bine pregătiţi;

- prin direcţionarea eficientă a fondurilor de dezvoltare regională către regiunile cele mai puţin favorizate ale UE, pot fi evidenţiate avantajele comparative ce pot decurge din prezenţa noilor state membre.

-Revoluţia tehnologică şi dezvoltarea societăţii informaţionale au ca efecte:

- necesitatea adaptării cetăţenilor, sectoarelor public şi privat la utilizarea reţelelor de informaţii şi telecomunicaţii;

- regiunile şi organizaţiile sunt bine conectate la aceste reţele şi familiare cu utilizarea tehnologiilor informaţionale beneficiază de un avantaj consistent în eficientizarea lor (economii de timp şi de cost).

3.3 Instrumentele de preaderare:

PHARE, ISPA, SAPARD

Politica de solidaritate a UE este o politică complexă, ce nu s-a limitat numai la nevoile Statelor Membre ci, în concordanţă cu strategia de extindere a Uniunii, a avut în vedere şi ţările în curs de aderare. Pentru acestea au fost create instrumente financiare specifice, ce au avut rolul de a reduce decalajele de dezvoltare dintre acestea şi statele comunitare şi de a le pregăti încă înainte de aderare pentru utilizarea Fondurilor Structurale, din punct de vedere instituţional şi al managementului. Ţările în curs de aderare s-au încadrat în două mari categorii: ţările Europei Centrale şi de Est (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Bulgaria, România, Estonia, Letonia şi Lituania) şi ţările Europei Mediteraneene (Cipru, Malta şi Turcia). Astfel, alături de ”Parteneriatele de Aderare” au fost create instrumente financiare şi aranjamente specifice, pentru a răspunde nevoilor acute ale acestora în domeniile infrastructurii, restructurării industriei, serviciilor, sectorului IMM, agriculturii şi protecţiei mediului.

Din perspectiva politicii regionale, sunt reprezentative instrumentele de pre-aderare ce au acordat asistenţă ţărilor Europei Centrale şi de Est (ECE), şi anume: PHARE, ISPA şi SAPARD.