Organizarea Integrată a Teritoriului

CURS 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

În România, organizarea teritoriului constituie o activitate veche şi totuşi nouă. Veche, prin îndelungata activitate depusă pentru valorificarea spaţiului şi nouă prin conţinutul şi semnificaţia pe care o capătă în condiţiile diversificării formelor de proprietate.

Din punct de vedere lexical organizare înseamnă a sistematiza, a structura, a ordona, a orândui. Însă, în limba română există şi cuvântul sistematizare care înseamnă a ordona, a organiza, a clasa, a aranja, precum şi cuvântul amenajare cu aceleaşi înţelesuri.

Utilizarea frecventă a termenilor de organizare, amenajare, sistematizare apare adesea ca trei activităţi distincte. În realitate sunt trei termeni sinonimi desemnând aceiaşi activitate de armonizare a diferiţilor factori dintr-un areal. De aceea, este necesar a raporta noţiunea de amenajare la al doilea termen asociat: teritoriu sau teren.

Teritoriul reprezintă totalitatea suprafeţelor indiferent de destinaţia lor economică, aflate în cadrul unor unităţi administrativ-teritoriale (nivel naţional, zonal, judeţean, orăşenesc, comunal sau unitate agricolă) sau unei zone geografice (bazin hidrografic, zonă de câmpie, de deal, de munte).

În România, teritoriul cuprinde de fapt fondul funciar, respectiv totalitatea terenurilor agricole, forestiere, a celor aflate sub apă, a celor cu destinaţii speciale: căi de comunicaţii, rutiere, feroviare, exploataţii miniere, cariere.

Terenul reprezintă suprafaţa a cărei delimitare rezultă din destinaţia şi caracteristicile dominante: suprafaţă, relief, însuşiri geologice, pedologice, climatice, ecologice).

Însă, termenul cu cea mai mare generalitate rămâne în cadrul acestui sistem unitar organizarea teritoriului.

Ştiinţa organizării teritoriului a luat naştere atunci când s-a înţeles că există un sistem de organizare a teritoriului care poate fi obiect de studiu pentru o organizare sistematică şi eficientă a spaţiului. Astfel, organizarea teritoriului ca ştiinţă, constituie un gen unitar şi particular de cunoaştere, un sistem complex, dinamic care evoluează continuu.

Complexitatea problemelor organizării teritoriului o situează în categoria disciplinelor de contact între ştiinţele tehnice şi economico-sociale, ca o disciplină de sinteză.

În seria acestor discipline pe primul loc se situează cadastrul ce asigură cunoaşterea sistematică şi permanentă a fondului funciar, sub aspectul, cantitativ, calitativ şi juridic, reflectând situaţia reală din teren în ceea ce priveşte suprafaţa, categoria de folosinţă, posesorul şi alte caracteristici.

În strânsă legătură cu organizarea teritoriului şi cadastrul este topografia care asigură baza topografică (planuri şi hărţi) necesară realizării proiectelor de organizarea teritoriului şi aplicarea acestora pe teren.

Pentru a putea fi folosit raţional, pământul trebuie cunoscut nu numai din punct de vedere al suprafeţei, ci şi în privinţa naturii sale ca organism viu ce serveşte ca bază a proceselor de producţie agricolă. De aici şi rolul deosebit în organizarea judicioasă a teritoriului pe care îl are pedologia.

În baza studiilor pedologice şi ai celorlalţi factori ai mediului natural, prin bonitare s-a realizat caracterizarea terenurilor agricole ca mijloc de producţie şi ca obiect al muncii. În acest sens, bonitarea terenurilor furnizează date complete pentru diferitele aspecte calitative ale terenurilor, pentru stabilirea pretabilităţii terenurilor pentru diferite folosinţe şi a favorabilităţii solurilor pentru diferite culturi şi nu în ultimul rând pentru stabilirea valorii terenurilor.

De aici şi relaţia directă cu alte două discipline: îmbunătăţirile funciare şi gospodărirea apelor care asigură punerea în valoare a capacităţilor productive a terenurilor şi înlăturarea factorilor de risc (secetă, exces de umiditate, eroziune).

O legătură directă cu organizarea teritoriului o are şi agricultura şi silvicultura în cadrul cărora, gospodărirea raţională a pământului – ca principal factor de producţie, este o cerinţă esenţială.

Aşadar, organizarea teritoriului aşa cum a fost definită de Ion Ionescu de la Brad, cu peste 100 ani în urmă, „este un sistem, cu structură şi funcţiuni proprii, în care dominant este postulatul interdependenţei părţilor şi prioritatea întregului”.

O definiţie modernă ar fi că sub triplul aspect: economic, social şi fizic, organizarea teritoriului asigură lichidarea disparităţilor între diferitele zone, o dezvoltare armonioasă şi ridicarea nivelului de viaţă.

Astfel, organizarea teritoriului constituie unicul mod de coordonare a elementelor spaţiale cu dezvoltare preconizată, afirmându-se ca o soluţie de optimizare a folosirii spaţiului în funcţie de cerinţele prezente şi viitoare ale societăţii.