Tehnici de finanțare în turism

Instrumente generale de plată

1.1 Moneda străină în formă efectivă sau în cont

Moneda străină desemnează moneda unui stat deţinută de cetăţenii altui stat, servind la efectuarea de plăţi sau transferuri internaţionale. Dolarii americani utilizaţi de locuitorii Statelor Unite în tranzacţiile interne nu sunt monedă străină. Ei dobândesc acest statut atunci când deţinătorii îi folosesc pentru a achita mărfuri importate sau servicii prestate în străinătate. Pe această cale, dolarii ajung în posesia “nerezidenţilor” care-i utilizează la rândul lor, pentru a cumpăra bunuri, servicii sau active financiare din Statele Unite.

Monedele străine în formă efectivă (numerar) continuă să joace un rol important, mai ales pentru facilitarea circulaţiei turistice. Turiştii aflaţi într-o ţară străină au nevoie de numerar pentru a-şi plăti serviciile consumate sau pentru efectuarea unor cheltuieli mărunte (distracţii, suveniruri etc.) Aceşti bani reintră apoi, prin intermediul comercianţilor sau caselor de schimb, în posesia băncilor. Fenomenul este vizibil mai ales în zonele de frontieră. Chiar şi în ţări cu monedă neconvertibilă, băncile situate în zona “micului trafic de frontieră” colectează moneda ţării vecine. Procedând astfel, ele de fapt se creditează reciproc.

Utilizarea monedelor în stare efectivă prezintă unele inconveniente (pierdere, furt etc.) şi din acest motiv, ele sunt tot mai mult înlocuite cu alte instrumente care îndeplinesc aceleaşi funcţii dar au un grad sporit de securitate. Între acestea, foarte populare sunt cecurile de călătorie. Ele sunt puse în circulaţie de către mari bănci şi agenţii turistice (cum sunt American Express, Thomas Cook ş.a.) contra, fie a unei sume pe care solicitantul o achită pe loc, fie a unui disponibil pe care acesta îl are la banca respectivă. Posesorul cecului de călătorie îl prezintă băncilor sau agenţiilor străine, primind în schimb suma înscrisă pe el, în moneda respectivă, sau la cerere, o sumă echivalentă în moneda naţională a instituţiei plătitoare.

Moneda străină “scripturală” se prezintă sub forma unor sume de bani, denominalizate în monedă străină, depuse în conturi la bănci, motiv pentru care mai este numită şi monedă “de cont”. Prin intermediul operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de bănci, banii de cont pot trece în formă efectivă şi invers. Totuşi, partea covârşitoare a tranzacţiilor financiar-monetare se realizează în monedă scripturală. Trecerea banilor dintr-un cont în alt cont, în cadrul aceleiaşi bănci sau între bănci diferite, poartă numele de “transfer bancar” sau “virament”.

1.2 Transferurile bancare

Cu unele excepţii pe care le-am menţionat, relaţiile de plăţi îmbracă forma unor transferuri bancare. În baza lor, au loc atât remiterile de sume reprezentând creanţe comerciale (rezultând cel mai adesea din tranzacţii efectuate “în cont deschis” ), cât şi operaţiunile de schimb propriu-zise prin care băncile realizează convertirea depozitelor denominalizate în anumite monede în depozite denominalizate în alte monede. Transferul bancar are aşadar drept suport monedele în cont şi constă dintr-un ordin de executare, transmis de o persoană (numită emitent) unei bănci, de a vira o sumă într-un cont indicat de către emitent. Emitentul – cel care transmite ordinul, aflat în postura de vânzător de monedă străină – dă dispoziţie băncii să debiteze contul său şi să crediteze contul cumpărătorului sau al unei persoane desemnate de acesta. Să presupunem, de exemplu, că un exportator din România încasează 1 milion de euro pe care-i importatorul îi depune într-un cont la o bancă din Hamburg. Utilizând transferul bancar, exportatorul poate converti suma respectivă în lei. El va transmite un ordin băncii germane, solicitând transferul în contul unei bănci din România. În baza ordinului, banca germană creditează contul în euro al băncii române corespondente iar aceasta din urmă creditează contul în lei al exportatorului cu o sumă echivalentă, la cursul de schimb în vigoare în momentul efectuării transferului. La rândul lor, importatorii cărora li se solicită plata în monedă străină a bunurilor şi serviciilor importate, utilizează transferul bancar pentru a-şi procura sumele necesare. Banca importatorului este în acest caz, cea care vinde monedă străină. În baza ordinului emis de importator, ea debitează contul în monedă naţională al acestuia şi virează suma în monedă străină în contul din străinătate al exportatorului.

În funcţie de suportul tehnic prin care se realizează, transferurile pot fi telegrafice, poştale sau electronice. Transferul telegrafic continuă să fie un instrument eficient pentru reglementările interbancare datorită vitezei cu care se realizează (1-2 zile), cu toate că din punct de vedere tehnic, este considerat depăşit. Transferul poştal poate fi utilizat în situaţiile în care viteza nu este un factor imperativ. Derularea sa necesită de regulă mai multe zile, în funcţie de viteza circuitelor poştale. Transferul electronic a cunoscut o largă aplicabilitate o dată cu crearea sistemului SWIFT , cel mai rapid şi mai sigur mijloc pentru efectuarea de transferuri bancare. Transferul electronic poate fi realizat în două modalităţi: “transfer internaţional” şi “transfer internaţional expres”. Transferul internaţional este succesorul electronic al transferului poştal iar transferul internaţional expres este corespondentul în sistem SWIFT al transferului telegrafic. Forma lor concretă poate să varieze de la o bancă la alta dar diferenţele sunt minore.