Funcția și funcționarul public

CAPITOLUL I: FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC

1.1. Noțiunea și trăsăturile funcției publice

Problematica funcției publice și a funcționarilor publici constituie o temă de mare actualitate pentru dreptul administrativ și științele administrative.

În vederea definirii într-o manieră cât mai completă funcția publică este necesar să punem în evidență legăturile acestei instituții juridice cu altele, cu care se intersectează, dar și scopurile și trăsăturile specifice care o caracterizează.

Referitor la primul aspect, unii autori subliniază faptul că în literatura juridică se definește doar funcția publică de stat, nu și funcțiile publice de la nivelul autorităților administrației publice locale autonome.

Așa cum reiese din literatura de specialitate, funcția publică a fost definită de nenumărați autori, fiecare încercând să reliefeze anumite trăsături generale sau specifice unor funcții publice.

Funcția publică reprezintă „complexul de puteri și competențe organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular, persoană fizică care, executând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea” .

Tot în concepția sa, funcția publică are trei scopuri: efectuarea de acte juridice, prepararea emiterii actelor juridice și executarea actelor juridice sau a deciziilor administrative ori judecătorești.

Cât privește trăsăturile funcției publice, autorul consideră că acestea sunt următoarele:

- este titulară de putere sau de atribuții conferite de legiuitor;

- este creată prin lege;

- are caracter continuu;

- are drept scop realizarea intereselor generale, nu a intereselor individuale;

- are o sferă de competență, adică anumite atribuții și puteri conferite prin le-ge;

- are o anumită specializare, adică o competență determinantă.

Funcția publică reprezintă “ansamblul de atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice, emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le în-deplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice și care are abilitatea legală de a îndeplinii aceste atribuții ale administrației publice” .

Un alt autor apreciază că funcția publică reprezintă “situația juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit” .

Toate aceste definiții au valoarea lor științifică de netăgăduit, dar și anumite minusuri.

Potrivit prevederilor art.2 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 , funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală.

Funcția publică reprezintă, așadar, un complex de atribuții specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate serviciile publice, atribuțiile exercitate în mod continuu de către persoanele fizice legal investite, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală.

Sintetizând toate aceste definiții existente în doctrina mai veche sau mai nouă, precum și reglementările de profil, sunt de reținut următoarele trăsături ale funcției publice:

a) funcția publică reprezintă o totalitate de atribuții din cele care formează competența cu care este dotat un serviciu public, în vederea înfăptuirii prerogativelor acestuia de organizare a executării și de executare a legii, în regim de putere publică.

Funcția publică nu se confundă cu serviciul public, între ele existând un raport de “specie - gen”, respectiv “parte - întreg”. Un serviciu public cuprinde de regulă, mai multe funcții publice, având un grad de “omogenitate” dimensionat la o scară mai largă, față de fiecare dintre funcțiile publice care îl compun.