Politici de dezvoltări regionale, reabilitarea drumurilor din lumină

INTRODUCERE

Uniunea Europeană este una dintre cele mai prospere și competitive zone din lume, atât din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare economică, cât și al potențialului de dezvoltare. Cu toate acestea, disparitățile privind prosperitatea și productivitatea dintre statele membre și regiunile acestora reprezintă o slăbiciune structurală majoră.

Politica de coeziune economică și socială cuprinde toate acțiunile Uniunii Europene care vizează realizarea dezvoltării economice armonioase și echilibrate a acesteia, în special prin promovarea reducerii disparităților de dezvoltare între diferitele regiuni/state ale Uniunii Europene, a egalității șanselor și a dezvoltării durabile.

Coeziunea reprezintă procesul de reducere a disparităților de dezvoltare economică și socială.Coeziunea economică și socială reprezintă unul din obiectivele prioritare ale Uniunii Europene, alături de la Piață Unică și Uniunea Economică și Monetară (tratatul de la Maastricht).

Extinderea a condus la creșterea diferențelor de dezvoltare economică între vechile și noile statele membre, al căror nivel de dezvoltare e mult mai scăzut. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană (UE) a noilor membrii, Produsul Intern Brut (PIB) mediu/locuitor al UE a scăzut cu 12.5%. De asemenea, una din patru regiuni de nivel NUTS II ale Uniunii Europene are PIB/locuitor mai mic decât 75% din media comunitară.

Dincolo de statisticile PIB, exista totuși inegalități complexe între statele membre și celelalte regiuni, datorate diferențelor în ceea ce privește: infrastructura, calitatea mediului, înconjurator, somajul și abilitățile forței de muncă relevante pentru dezvoltare, mărimea și diversitatea afacerilor, nivelurile de inovare și utilizarea tehnologiei în afaceri.

Bugetul UE se stabilește pentru o perioadă de 7 ani, schițând un cadru de aplicare pentru fiecare an calendaristic, astfel, în fiecare an bugetul UE este adaptat conform creșterii și inflației economice. Iar din motivul precizat, structurile UE abilitate în această problemă trebuie să posede o capacitate distinctivă, pentru a prevedea anumite procese economice, politice și sociale atât la nivelul Uniunii, cât și la nivelul extern.

Stabilirea bugetului este cel mai complex și de durată proces decizional din UE. Un alt aspect al bugetului UE se referă la faptul că, bugetul se constituie din venituri vamale, impozite agricole, contribuția proporțională a statelor membre din PIB-ul acestora și o proporție specificată din evaluarea TVA (Taxa pe Valoarea Adaugată) în statele membre. Acest lucru face ca bugetul respectiv să aibă un specific total diferit față de bugetele clasice. Astfel, dezvoltarea și coeziunea regională sunt elemente esențiale în procesul de stabilire a prevederilor bugetare multianuale. Conform dezvoltării regionale și a dezechilibrelor existente, bugetul comunitar poate fi mai mic sau mai mare, cu un deficit mai mare sau mai mic, puțin sau mai mult fraudat.

Uniunea Europeană tinde sa soluționeze „probleme mari”, prin intermediul unor costuri rezonabile, încurajând dezvoltarea durabilă, armonioasă și echilibrată, contribuind la creșterea ocupării forței de muncă, la protejarea mediului și a egalității de șanse.

Toate aceste schimbări fundamentale sunt susținute de către Uniunea Europeană care acordă suport financiar țărilor candidate prin instrumentele structurale de pre-aderare care au un rol esențial în acest proces.

În acest context, pentru perioada de programare 2007-2013, politica de coeziune este considerată principalul instrument prin care se va realiza modernizarea economiei Uniunii Europene.

Am ales această temă tocmai datorită importanței deosebite pe care aceasta o are o are în iconomia dezvoltării durabile a țării noastre și a impactului asupra fiecaruia dintre noi, în calitate de cetățeni ai României, și, implicit, cetățeni ai Uniunii Europene.

CAPITOLUL I: POLITICA DE DEZVOLATARE REGIONALĂ A UNIUNII EUROPENE ÎN ROMÂNIA

I.1. Premisele dezvoltării regionale în România

I.1.1. Istoricul dezvoltării regionale

Politica de dezvoltare regională reprezintă o componență esențială a procesului de reformă în România, având drept scop principal diminuarea dezechilibrelor economice și sociale acumulate, preîntâmpinarea apariției unor noi dezechilibre și susținerea dezvoltării generale durabile a tuturor regiunilor țării.

Aceasta politică a fost introdusă în România în anul 1998. Până la acea dată, România nu și-a formulat în mod clar o politică de dezvoltare regională, deși guvernele au acționat în acest sens prin diverse politici macro-economice și sectoriale. Astfel, au existat programe specifice de dezvoltare a unor zone sever dezavantajate, cum ar fi Munții Apuseni, Delta Dunării sau județele Botoșani, Giurgiu și Vaslui.

Odată cu înaintarea în reformele necesare tranziției către o economie de piață funcțională, precum și în contextul cerințelor pe care România trebuia să le respecte pentru a putea adera la Uniunea Europeană, s-a conturat necesitatea adoptării de către România a unei politici de dezvoltare regională eficientă și clară, ca element nou și important al strategiei de reformă, care să fie benefică nu numai pentru regiunile mai puțin dezvoltate, ci și pentru dezvoltarea socio-economică a țării, în general. Astfel, în perioada 1996-1998, Comisia Europeană și Guvernul României au dezvoltat programul Phare pentru politica de dezvoltare regională care a avut ca obiective, pe de o parte, conștientizarea factorilor responsabili și a publicului larg asupra dezvoltării regionale în România, iar pe de altă parte, propunerea unui model de dezvoltare regională propriu României, pe baza unei analize detaliate a situației existente, precum și a cadrului istoric și cultural specific.

Astfel, studiul „Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România”, elaborat în anul 1997 în cadrul menționatului program Phare, a propus un model concret de abordare a dezvoltării regionale, conturând principiile, obiectivele, instrumentele și instituțiile necesare promovării unor politici în acest domeniu. În perioada urmîtoare, 1997-1998, unitățile administrativ-teritoriale organizate la nivel județean s-au asociat în mod voluntar, conturându-se opt regiuni de dezvoltare propuse în studiul menționat și înființându-se agențiile de dezvoltare regionale corespunzatoare.