Utilizarea GIS in Imbunatatiri Funciare

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Aceasta disertatie trateaza Utilizarea GIS in Imbunatatiri Funciare.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 2 fisiere doc de 74 de pagini (in total).

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Ilinca Liviu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domeniu: Agronomie

Extras din document

Motto : “Pentru a înţelege prezentul şi a planifica viitorul, trebuie să ne cunoaştem trecutul. Modul de folosire a apelor de către un popor formează un solid fir de legătură între trecutul şi viitorul său. Pentru că în viaţa oricărui popor există un leit-motiv, o certitudine, aceea a apei vii, a apei dătătoare de viaţă. Peste cele trecute se aştern pulberile pământului roase de ploi şi purtate de vânturi, dar izvoarele continuă să ţâşnească vii, proaspete şi dătătoare de viaţă. (Mircea Botzan – Apele în viaţa poporului român)”

I. Stadiul actual al tehnicilor şi metodelor de amenajare a bazinelor hidrografice

I.1. Scurt istoric privind amenajarea bazinelor hidrografice şi gospodărirea resurselor de apă în România

Bazinele hidrografice sunt forme geografice importante în organizarea socială a vieţii şi în realizarea activităţilor de zi cu zi a omului.

Marile civilizaţii au apărut în largile văi aluviale ale unor mari fluvii ce străbăteau aceste zone. Aceste fluvii, dominate de climate tropicale şi musonice, se caracterizează prin viituri periodice, la date mai mult sau ma puţin regulate, ce oferă posibilitatea irigării gravitaţionale chiar în luncă, prin inundare directă sau prin apa de viitură acumulată la cote superioare luncii, în bazine construite în acest scop. Străbătând vaste teritorii acoperite cu material loessoid, râurile au transportat mari cantităţi de aluviuni fertilizante, ce s-au depus astfel anual în perimetrele inundate.

Se întruneau astfel, în preistoria acestor zone, cele mai bune condiţii naturale pentru viaţa omului : apa, împreună cu fertilitatea pământului şi cu căldura în tot timpul anului.

De aici a pornit revoluţia neolitică a agriculturii stabile, în care cultura plantelor era îmbinată cu creşterea animalelor. Tot aici, în continuare, preeminenţa în agricultura irigată s-a completat cu preeminenţa în prelucrarea metalelor. Au devenit astfel posibile şi mari lucrări de terasamente pentru irigaţii.

Amenajarea bazinelor hidrografice nu a fost efectuată încă de la începuturi aşa cum o cunoaştem noi acum. Începuturile amenajării bazinelor hidrografice se regăsesc în activităţi separate de utilizare a resurselor de sol şi apă oferite de bazinele hidrografice nucleelor de civilizaţie abia închegate.

Aceste începuturi au fost dominate evident de relaţiile ecologice şi alimentare ale omului cu apa.

Problema cea mai dificilă a istoriei irigaţiilor tradiţionale, realizate cu mijloace locale, este de a stabili când au început cele două tipuri principale de practici tradiţionale şi anume :

- irigaţia gravitaţională prin derivare şi

- irigarea prin ridicarea apei cu roţi hidraulice, acţionate prin manej cu animale, sau de forţa apei sau a vântului.

Când au apărut aceste irigaţii în Carpaţi? Înainte de romani sau sunt un produs al civilizaţiei romane, importat în Dacia romană? Cum se explică omogenitatea acestei tehnici în Alpi şi în Carpaţi, şi mai ales continuitatea ei până în zilele noastre?

Istoria aşa numitelor canale de mori este ea însăşi o istorie a industriei casnice tradiţionale, dar în acelaşi timp strâns îmbinată cu trecutul irigaţiilor noastre. Pe lîngă complexele de irigaţii tradiţionale pe canalele de mori mai sus-pomenite, o dovadă în plus a acestei relaţii o aduce importanta reţea de astfel de mari canale de mori încă în funcţiune numai pentru irigaţii în jurul mai multor târguri. Fiecare din acest canal are o istorie despre care nu avem multe informaţii, precum se ştie prea puţin şi despre reţeaua de legături hidrografice din nordul Bucureştiului. Este vorba de afluenţii de pe stânga Argeşului, ce încadrează acest oraş de la Colentina la Argeş, transferând apă dintr-un subbazin în altul, pentru a regulariza debite folosite în canale de mori şi de irigaţie, precum şi pentru a reduce pericolul inundaţiilor.

Dacă irigaţiile au fost introduse în Dacia romană de soldaţii sau veteranii unităţilor militare auxiliare din Asia Mică, staţionaţi în mai multe din castrele acestei provincii, sau mai târziu, în perioadă bizantină, este explicabil ca tehnica utilizării roţilor de ridicat apa să se fi pierdut în anumite momente, întrucât era legată de agricultura câmpiei expusă tuturor vitregiilor, în timp ce aşezările subcarpatice erau infinit mai adăpostite. Este vorba de altfel de nişte instalaţii ce necesitau întreţinere şi reparaţii frecvente; odată distruse dintr-o cauză oarecare, presupuneau pentru refacere o anumită investiţie de materiale, muncă şi măiestrie. Şi mai necesitau, în majoritatea cazurilor, existenţa unor animale de tracţiune.

Ca în tot ceea ce a făcut până în pragul epocii moderne, poporul român s-a integrat cu activităţile sale în natură, modificările pe care i le-a produs acesteia au fost nesemnificative. Amprenta personalităţii sale asupra peisajului a fost discretă, satele-crânguri risipite sau satele înşirate pe văi stăteau în mod armonios sub dominaţia mediului natural. Chiar arăturile terasate pe înălţimi, vizibile de la mare distanţă, s-au integrat acestui mediu nu numai sub aspectul armoniei vizuale, dar şi pentru păstrarea echilibrului hidrologic al versanţilor şi pentru conservarea solului de pe pante.

Cu ajutorul apelor ei, România modernă şi-a concretizat o străveche vocaţie, izvorâtă probabil din preistorie şi amplificată de altoiul latin în văile Carpaţilor şi pe malurile Dunării, aceea de valorificare în felurite chipuri a apelor sale, şi mai ales prin irigarea ţarinilor expuse secetelor şi de îmbunătăţirea în luncile râurilor, prin îndiguiri şi desecări, de asemenea a altor terenuri altfel neproductive sau slab productive.

Dezvoltarea agriculturii a dus la necesitatea protejării terenurilor împotriva inundaţiilor sau a consolidării malurilor cursurilor de apă, nu numai a irigării.

Una dintre cele mai vechi lucrări din domeniul hidrotehnicii fluviale, cunoscută la noi, este canalul de navigaţie construit pe timpul lui Traian, în regiunea Porţilor de Fier, destinat transportului de materiale pentru execuţia podului de la Drobeta Turnu Severin şi a aprovizionării armatelor în războiul cu dacii. Era situat pe malul drept şi avea 3225 m lungime şi 57 m lăţime.

Lucrarea a fost descoperită cu ocazia excavaţiilor pentru Hidrocentrala Porţile de Fier I şi este interesant de remarcat că reprezintă o variantă a soluţiei de astăzi.

În Moldova sunt însemnări şi urme ale unor iazuri, construite în sec. al XV-lea pe văile râurilor Jijia, Bahluieţ, Jijioara, în scopul atenuării apelor mari şi asigurării folosinţelor locale. Baraje şi devieri de râuri s-au realizat şi în scopuri militare, de către Radu Negru şi Ştefan cel Mare.

Fisiere in arhiva (2):

  • Utilizarea GIS in Imbunatatiri Funciare
    • Cap I Stadiul actual al tehnicilor sii metodelor ingineresti.doc
    • Cap II Ce sunt Sistemele Informationale Geografice.doc